Imaginea, sunetul, orbirea luară sfârșit. M-am clătinat, ud de o transpirație urât mirositoare și l-am privit prostește pe Marmiadon la lumina lumânării. El exulta și-și freca mâinile. Abia izbuteam să-l înțeleg.
— Așa! N-am avut dreptate? Nu ești mulțumit? N-a fost minunat? În locul dumitale, aș cădea în genunchi, proslăvindu-l pe Dumnezeu pentru bunătatea Lui.
— Ce? am reușit eu să îngaim.
— Îngerul, îngerul!
M-am scuturat, ca și cum aș fi ieșit din niște ape învolburate, de unde abia scăpasem de la înec. Inima îmi era încă pustie. Lumea părea îndepărtată și fragilă. Creierul îmi funcționa mecanic. Mi-am forțat buzele să se miște:
— Probabil că fiecare a văzut o altă înfățișare a făpturii. Tu ce-ai descoperit?
— Capul încoronat, aripile strălucitoare, croncăni el. Copila dumitale e teafără. Îți va fi înapoiată atunci când căința dumitale va fi deplină. Și întrucât în viața ei de muritoare s-a aflat printre cei binecuvântați, va deveni o sfântă a adevăratei biserici.
Ei bine — îmi trecu prin minte — fără îndoială că nu-i prima oară când Dușmanul își face unelte din oamenii care cred că-l slujesc pe Dumnezeu. Ce spunea Jonathan Edwards, întors în vechea New England? „Podelele iadului sunt așternute cu craniile copiilor nebotezați.” Cine era cu adevărat acel Iehova pe care-l invoca?
— Dumneata ce-ai văzut? mă întrebă Marmiadon.
Poate că i-aș fi relatat revelația mea, sau poate că nu. Probabil că nu; la ce i-ar fi folosit? Dar atenția ne fu atrasă de niște zgomote — pași care se apropiau, cuvintele cuiva:
— Dar dacă n-a fost aici?
— O să așteptăm câteva ceasuri.
— În aceste veșminte subțiri?
— Ne aflăm în slujba Domnului, frate.
M-am încordat. Veneau doi oameni; zgomotul sandalelor arăta că erau călugări; masivi, după cum le răsunau pașii pe piatră. Probabil că adeptul pe care-l întâlnisem sus devenise suspicios; sau invocarea lui Marmiadon, inclusiv efectele ei, se înregistraseră și în alte părți; ori și una, și alta. Dacă mă prindeau — fusesem avertizat ce mă aștepta. Iar până ajungeam acasă cu informațiile care ar fi putut ajuta la salvarea lui Val, viața mea era neprețuită.
Am acționat prompt lanterna. Marmiadon începu să scrâșnească atunci când m-am transformat. Era bine că mă grăbeam. Fiind lup, cu porniri de lup, dacă aș fi avut timp i-aș fi sfâșiat gâtul pentru ceea ce făcuse. Așa însă am ieșit din celulă printr-un salt lung.
Din cauza semiîntunericului, cei doi călugări nu mă văzură până am ajuns aproape de ei. Erau niște tipi solizi. Unul avea un ciomag, iar celălalt o armă automată, de calibrul patruzeci și cinci. M-am repezit printre picioarele celui din urmă, răsturnându-i. Amicul lui îmi aplică o lovitură în coaste, cu ciomagul!
Durerea îmi încetini, un moment, mișcările. Probabil îmi fusese rupt un os. Dar acesta se refăcu la iuțeală — condiție de vârcolac! — și am alergat mai departe. Pistolul lătră. Gloanțele țiuiră pe lângă mine. Dacă induseseră și gloanțe din argint, mă puteau opri. Trebuia să mă grăbesc.
Am fugit pe scări în sus. I-am pierdut pe preoți. Dar undeva începu să sune o alarmă, clopote ce se intercalau cu imnul. Oare urmăritorii aveau la ei un glob walkie-talkie? Fabricat la „Nornwell”?
M-am năpustit în holul de la parter. Trebuia să existe și alte ieșiri în afară de ușa principală, dar nu știam unde. Un lup poate circula la fel de rapid ca și veștile proaste. Mă și aflam în spatele perdelei care masca vestiarul corului, înainte ca vreun ioanin din tura de noapte să scoată capul pe ușa unui birou sau vreun călugăr somnoros să sosească din altă zonă.
Catedrala clocotea. Am întredeschis ușa spre naos ca să arunc o privire. Cântecul continua. Dar prin naos alergau oameni, strigând. Mai expeditivi, doi dintre ei închideau ușile spre vestibul. Nu mai aveam cum să ies.
Pe coridor am auzit tropote de pași. Ioaninii nu știau exact încotro fugisem și oricum erau derutați de toată această criză neașteptată. In orice caz, aveam foarte puțin timp la dispoziție până se va fi gândit cineva să verifice și aici.
Prin minte îmi trecu o posibilă tactică. Nu m-am gândit la logica ei, deoarece un lup nu este dotat pentru așa ceva. Încrezându-mă în instinct, am apăsat cu laba pe butonul lanternei. Luminile albastre de la intrări nu mi-au împiedicat revenirea la forma umană. Năpustindu-mă înapoi în vestiar, am înșfăcat un stihar. Îmi venea aproape până la glezne. Aveam picioarele goale, dar poate că nimeni nu va observa.
Urcând, în timp record, în balconul corului, m-am oprit la intrarea boltită și am studiat situația. Bărbații și femeile erau grupați în conformitate cu tonalitatea glasului. Fiecare avea în mână o carte de imnuri. Pe o masă se aflau cărți de rezervă. De aici, priveliștea spre altar și spre cupolă îți tăia răsuflarea. Dar eu nu aveam nici o răsuflare de risipit. Mi-am ales din priviri locul unde să ajung, am luat o carte și am pășit într-acolo, solemn.
În condiții normale, nu aș fi reușit. Dar acele condiții nefiind normale, oamenii din cor erau agitați, atenția fiindu-le întruna atrasă de vânzoleala de la parter. Cântecul se abătea tot timpul de la linia muzicală.
M-am postat în marginea zonei baritonilor și am deschis cartea la aceeași pagină ca și vecinul meu.
Mephnounos Cherniath Avoura Maridon Elison, cânta el. Ar fi fost bine să încerc să scot sunete similare. Problema era că nu participasem la repetițiile care se organizau pentru laici. Nici măcar nu puteam să pronunț acele cuvinte, d-apoi să mai și păstrez melodia.
Vecinul mă privi. Era un preot corpolent, după toate aparențele genul de lingău. Probabil se gândea că n-ar trebui să mai stau mult prin preajmă cu toți dinții în gură. I-am zâmbit umil.
Thatis Etelelam Tetheo Abocia Rusar? intonă el ostentativ, mai departe.
Am ales prima melodie venită în minte și care avea oarece asemănare cu cea intonată de el. Stâlcind-o atât cât îndrăzneam, mi-am studiat cartea și am început:
In contrapunctul general, care se suprapunea zarvei de jos, treaba merse. Clericul își luă ochii de la mine. El o ținea mai departe cu imnul, iar eu cu Marea timonă roșie.
Sper să fiu iertat și pentru celelalte improvizații la care a trebuit să recurg în următoarea oră. Am presupus că un laic nu stârnea bănuieli dacă rămânea o oră să cânte. Intre timp, numai ochi și urechi, îi urmăream pe cei care mă căutau. Pentru prima dată, mărimea și complexitatea catedralei lucrau în avantajul meu; aș fi putut fi oriunde. Fără îndoială că pentru căutare se foloseau vrăji; dar magicienii nu dispuneau de prea multe indicii, în afara celor furnizate de Marmiadon. Iar eu beneficiam de toate protecțiile pe care Ginny — una dintre cele mai bune vrăjitoare din Ghildă — mi le putuse asigura înainte de plecare. Depistarea și identificarea mea nu erau deloc niște lucruri simple, nici măcar pentru făpturile pe care le-ar fi putut chema adepții cei mai avansați.