Dar nici să rezist prea mult nu puteam. Dacă nu dispăream repede, aveam să fiu mort sau și mai rău. O parte din mine însă aștepta cu bucurie acel moment. Vedeți voi, pericolul și concentrarea, ca să-l înfrunt, a tuturor resurselor pe care le aveam șterseseră disperarea pe care o încercasem în cripte, întâlnind iadul. Eram viu, asta conta, și hotărât să fac tot ce se putea ca să ucid orice-ar fi fost între mine și iubitele mele!
După un timp, intrarea principală fu redeschisă, dar era păzită de călugări. Mi-am întocmit un plan ca să-i evit. După ce am părăsit corul și m-am dezbrăcat, m-am transformat în lup. Coridorul nordic era iarăși pustiu, spre norocul ioaninilor pe care i-aș fi putut întâlni. Fără nici o îndoială, postaseră paznici la fiecare ieșire, și acum mă vânau metodic. Am mers mai departe, în liniște, fără grabă, atenția nemaifiindu-mi distrasă de atmosfera religioasă. Simțurile de lup mă ajutară să mă feresc de patrule în timp ce căutam o fereastră.
La nivelurile de jos, acestea se găseau în camere ocupate sau ale căror uși erau încuiate. A trebuit să mă duc la etajul șase — unde miasma răului era aproape insuportabilă — înainte de a găsi o fereastră pe un coridor. Mi-a trebuit multă dârzenie sau disperare ca să mă arunc de acolo. Durerea pe care am simțit-o când geamul s-a spart și m-a tăiat nici nu se putea compara cu aceea simțită când m-am zdrobit de betonul de dedesubt
Dar eram licantrop. Rănile suferite nici nu-mi erau fatale, nici nu aveau urmări permanente. Mormanul roșu de carne care devenisem începu să tremure, se adună — și am redevenit întreg. Foarte mult sânge era împrăștiat în jur; nu-l mai puteam recupera, așa că mă simțeam nițel slăbit și amețit; dar o masă bună avea să rezolve problema.
Deasupra capului meu, stelele încă străluceau. Vizibilitatea nu era prea bună. Dar mă îndoiam că portarilor de la ieșirile exterioare li se comunicase mare lucru. Ierarhia prefera, probabil, să-și mușamalizeze, pe cât posibil, necazurile. Mi-am sfâșiat cu dinții rămășițele costumului, mi-am ascuns lanterna în coamă cât de bine am putut și am pornit spre aceeași poartă pe unde intrasem.
— Ia te uită! Hei, cuțu-cuțu, spuse tânărul meu prieten. De unde-ai apărut?
L-am lăsat să-mi scarpine urechile, apoi am plecat.
În întunecatul oraș Siloam, am mai comis încă o fărădelege, spărgând fereastra din spate a unei băcănii. Mai târziu, puteam să-l răsplătesc anonim pe proprietar. După cele câteva kilograme de șuncă pe care le-am găsit și le-am mâncat, aveam acum nevoie de un mijloc de transport, iar dacă m-aș fi transformat în om aș fi fost lefter și gol pușcă. L-am sunat pe Barney.
— Vino și ia-mă. Mă vei găsi sub formă de lup într-unui dintre următoarele locuri…
I-am indicat câteva variante, pentru cazul că aș fi fost urmărit și dincolo de hotarele catedralei.
— Ce s-a întâmplat cu mătura mea? mă întrebă el.
— A trebuit s-o las în parcare. Poți s-o revendici mâine.
— Abia aștept să-ți aud povestea.
— Ei bine, pot să-ți spun că a fost o noapte de pomină.
XXVIII
După ce m-am furișat înapoi în casă, i-am povestit în amănunt lui Ginny tot ce se întâmplase. Eram mort de oboseală dar ea insistă să afle imediat totul. Întrebările ei smulseră de la mine până și cel mai mic detaliu, incluzând multe lucruri care-mi scăpaseră sau cărora acolo nu le dădusem prea multă importanță. Când îmi prepară micul dejun și-mi îngădui să mă odihnesc, deja răsărise soarele. Am dormit douăzeci și patru de ore, făcând doar niște pauze scurte ca să mă hrănesc și să privesc în jur somnoros.
Ginny îi explică omului de la FBI această comportare a mea drept rezultatul extenuării nervoase, ceea ce nu era prea departe de adevăr. De asemenea, îi convinse pe el și pe superiorul său direct (Cuțit Sclipitor se dusese la Washington) că, dacă doreau să păstreze secretul în jurul problemei, ar fi fost mai bine să nu ne țină izolați. Vecinii noștri mirosiseră deja că nu era ceva în regulă. Și ei mai puteau rămâne liniștiți pentru un timp, dar cu prietenii noștri apropiați și colegii de muncă lucrul era mai greu. Dacă începeau să-și facă griji, puteau să exercite mult mai multe presiuni prin vrăjitorie decât oricare persoană de rând.
Consecința fu că l-am prezentat pe ofițer în chip de oaspete. Când doamna Delacorte veni pe la noi să împrumute o mână de pucioasă, îl dădurăm drept vărul meu Lois și-i spuserăm vecinei că o trimisesem pe Val la niște prieteni în afara orașului, până se termina ancheta asupra spargerii. Nu suna cu mult mai convingător decât un paragraf din pagina interioară a unui cotidian, dar mie mi se îngădui să mă duc la serviciu, și lui Ginny să facă aprovizionarea. Ni se lăsă un număr la care să sunăm dacă primeam vreo cerere de răscumpărare. Nu ni se spuse nimic despre oamenii care ne urmăreau. Erau profesioniști; fără talentele noastre deosebite, nici nu i-am fi observat
Prin urmare, în a treia dimineață m-am dus la „Nornwell”. Barney fu încântat. Îmi găsi o treabă pe care s-o pot face în biroul meu, fără să fiu deranjat — mai degrabă m-am prefăcut că lucrez, în timp ce măsuram camera în lung și în lat; am fumat țigară de la țigară, până când limba mi-a devenit aspră, și am băut cafea până când am simțit-o gâlgâindu-mi în urechi — în așteptarea conferinței de după-amiază cu niște oameni de afaceri din afară. Știam, de fapt, despre ce va fi vorba la acea conferință. Când bâzâi interfonul și am fost rugat să merg acolo, aproape m-am lovit la cap grăbindu-mă să ajung, până să-mi aduc aminte că trebuie să merg liniștit și să-i salut pe cei pe care-i întâlneam.
Sala de conferințe era la etaj. Descântecul rostit între pereții ei împotriva spionajului industrial acționa la fel de bine și împotriva supravegherii oficiale. Barney stătea în capul mesei, masiv, cu gulerul descheiat și cu un trabuc în colțul gurii. Echipa pe care-o convocase era formată doar din unsprezece persoane, ca să ne asigurăm că nu adăpostim nici un Iuda. În afară de Barney, îi cunoșteam bine pe trei dintre aceștia — Griswold, Hardy, Janice Wenzel — iar pe un al patrulea doar puțin: doctorul Nobu, un metafizician pe care-l consultam din când în când. Ceilalți îmi erau străini. Unul se dovedi un amiral în rezervă, Hugh Charles, care se specializase în operațiuni de contraspionaj; altul — un matematician pe nume Falkenberg; al treilea era pastorul Karlslund de la biserica lui Barney. Păreau cu toții extenuați. Până la această oră munciseră ca niște sclavi.
Ceilalți doi arătau odihniți și nu se remarcau prin nimic, cu excepția faptului că unul dintre ei avea o mare servietă cu mostre, pe care o pusese pe masă.
Înainte de a le face cunoscute numele, Bamey schiță o pasă și rosti o frază.
— Okay, spuse el apoi, câmpul de securitate a fost restabilit la puterea maximă. Veniți și alăturați-vă Sabatului. Îmi zâmbi:
Steve, aș dori să ți-i prezint pe domnul Smith și domnul Brown, reprezentanții companiei a cărei propunere o discutăm astăzi.
Siluetele lor deveniră vagi, apoi fumurii, după care se reconturară sub forma cea adevărată când simularea dispăru. Părul lui Ginny strălucea purpuriu în lumina venind dinspre ferestre. Doctorul Ashman deschise servieta. Svartalf țâșni afară, sănătos, mare, negru și arogant ca întotdeauna. Își întinse mușchii înțepeniți.
— Mi-a-a-a-uu, se stropși la noi.
Pastorul întinse către motan o mână înțelegătoare. N-am avut timp să-l avertizez. Noroc că Ashman obișnuia să poarte la el pansamente oriunde se ducea. Svartalf se așeză lângă Ginny și începu să se spele.