Aerul ar fi putut constitui o problemă. Era notorie poluarea din infern. În depozit existau aparate de respirat pentru investigații subacvatice. Atunci când ai de-a face cu ondine, și alte asemenea creaturi amăgitoare, trebuie să mergi însoțit de un magician sau o vrăjitoare, iar animalul sacru s-ar putea să nu fie un animal marin, în afară de cazul în care ai norocul să dai peste unul dintre puținii specialiști în domeniu. Prin urmare, existau și tuburi mici de oxigen și măști ajustabile, pentru o mare varietate de animale. Am găsit un set potrivit pentru Svartalf, iar eu mi-am mai pus în spate încă unul, de dimensiuni mici — dacă va fi nevoie pentru Val.
Cu asta, lista fu completă. Dacă am fi avut timp, poate că ne-am fi echipat mai bine. Am fi putut călători pe un dragon, nu pe două cozi de mătură, și am fi luat cu noi încă o fiară aptă să care câteva tone de material necesar pentru orice situație luată în calcul de o echipă de analiști strategici. Totuși, armata, care folosise această metodă, dăduse greș. Noi dispuneam de cunoștințe inedite și de o călăuză unică. Probabil că acestea aveau să ne fie utile.
În timp ce câțiva membri ai grupului ne ajutau să ne echipăm, Barney și Nobu făceau ultimele pregătiri pentru trimiterea noastră în iad. Sau aproape ultimele. Chiar înainte de plecare i-am rugat să mai facă încă ceva, cât de repede puteau. În centrul Nexus-ului desenat pe podea, a cărui formă n-o să v-o dezvălui, așezaseră un pentagon regulat restrictiv, delimitat de lumânări sfințite. Deasupra atârna, prin intermediul unui lanț și al unui scripete, un clopot imens, gata să fie coborât. Acesta era pregătit drept masă de schimb pentru orice putea veni din universul infernului; ceva viu, gazos sau aducător de altfel de necazuri.
— După ce vom pleca, am spus, mai puneți aici câteva sute de kilograme de material, dacă zona nu este prea periculoasă ca să intrați în ea.
— Ce? zise Barney uimit Dar asta i-ar îngădui oricui — unui urmăritor — să facă fără nici o dificultate tranziția încoace.
— Dacă va ajunge aici, n-o să poată să părăsească diagrama, i-am amintit. Noi însă vom putea, și o vom face foarte repede. Pregătește niște vrăji care să nu-l lase să se întoarcă acasă. Problema este că nu știu ce vom găsi. Poate fi un lucru, ăă, cu valoare științifică, iar omenirea are nevoie de mai multe date despre iad. Sau poate că nu vom aduce nimic. Dar să nu excludem din capul locului această posibilitate.
— Okay. Gândești foarte logic pentru un zăpăcit. Barney își șterse ochii. Drace, cred că sunt alergic la ceva de pe aici.
Nu numai Janice plânse când ne luarăm la revedere. Iar în mine am simțit un gând grav:
„Nu mai pot face nimic pentru voi, Steven Pavlovici, Virginia Williamovna, Janos Farkasovici, și nici pentru motan, care cu siguranță are un suflet propriu. Acum trebuie să devin un simplu observator și să înregistrez totul doar de dragul curiozității mele. Nu vă voi împovăra cu suferința pe care mi-o provoacă acest lucru. Nu veți mai fi conștienți de prezența mea. Fie să călătoriți cu binecuvântarea Domnului.”
L-am simțit îndepărtându-se de partea conștientă a minții mele, ca un vis care dispare atunci când te trezești și încerci să ți-l aduci aminte. Foarte repede deveni doar ceva frumos ce mi se întâmplase timp de câteva ore. Dar nu, nu pe deplin. Bănuiesc că liniștea pe care mi-am păstrat-o în continuare s-a datorat prezenței sale insesizabile. Nu putea să mă ajute altfel, fiind ceea ce era.
Ridicându-ne măturile, am intrat, de mână cu Ginny, în Nexus. Svartalf mergea în fața noastră. In mijlocul figurii, înainte să ne punem măștile, ne sărutarăm. Prietenii noștri rostiră vraja. Sala se întunecă din nou. Energiile se adunară. Tunetele și cutremurul începură să bubuie. Mi-am luat camarazii în brațe, ca să nu fim despărțiți. Prin larma din ce în ce mai puternică mi-am auzit vrăjitoarea citind pergamentul pe care se afla numele Victrix și rugându-se să fim îndreptați spre ea prin spațiu-timpul diabolic.
Sala, lumea, stelele și universurile începură să se rotească în jurul ochiului de furtună în care ne aflam. Se rotiră din ce în ce mai repede, până când deveniră o ceață, ca o elice la viteză maximă. Se auzea doar un vuiet, ca de valuri imense. Eram trași în maelstrom. Ultima imagine a lumii se micșora cu o viteză cumplită; iar când ajunserăm în infinit, pieri cu desăvârșire. Apoi veniră asupra noastră asemenea zvârcoliri și orori, încât nimic, cu excepția Valeriei Victrix, nu ne-ar fi putut determina să le străbatem.
XXXII
Probabil ca am leșinat, pentru un minut sau un mileniu. Până la urmă, am devenit brusc conștient că trecerea se terminase și ajunsesem la destinație.
Oriunde s-ar fi aflat aceasta.
Am strâns-o pe Ginny în brațe. Ne cercetarăm unul pe altul, cu mâini tremurătoare, și nu găsirăm nici o rană. Și Svartalf era sănătos. Nu insistă să i se acorde atenție, așa cum făcea de obicei. Bolyai îl pusese să meargă în cercuri din ce în ce mai largi, cercetând împrejurimile.
Mi-am scos foarte precaut masca, testând aerul. Era extrem de rece și agitat de un vânt care te pătrundea până la oase, dar părea curat — de fapt, steril.
Sterilitate. Asta sugera acel loc. Cerul era de un negru absolut și nesfârșit, deși, într-un fel, puteam zări stele și câteva planete de un cenușiu urât, mișcându-se vizibil pe traiectorii haotice; apoi existau pete de întuneric și mai intens — nu o absență, ci o negare a luminii. Ne aflam pe o câmpie pustie, cu solul tare, mohorât și neted ca asfaltul, presărat din loc în loc cu bolovani a căror formă, de fiecare dată hidoasă, nu era nicicând aceeași. Iluminarea venea din acel sol, palidă, fără umbre și lipsită de culoare. Vizibilitatea scădea undeva, la foarte mare depărtare. Deoarece câmpia nu avea orizont și nici accidente de teren, ci continua la nesfârșit. Singurul sentiment al direcției, al sunetului, al mișcării, era dat de jalnicul șuierat al vântului.
În viața mea văzusem destule lucruri monstruoase, mi-am zis atunci, dar nici unul nu-l întrecea pe ăsta… Ba nu. Cel mai cumplit rămânea, pentru vecie, copilul-spiriduș din pătuțul fiicei mele.
Ginny își scoase și ea masca de pe față, lăsând-o să atârne peste rezervoarele de oxigen. Dârdâia. Își cuprinse umerii cu mâinile, încercând să se încălzească. Rochia i se învolbura în jurul corpului.
— Er-r-r-am pregătită să mă feresc de flăcări, spuse.
O remarcă la fel de potrivită ca și toate cele rostite în ocazii istorice.
— Dante a descris al șaptelea ciclu al infernului drept înghețat, i-am răspuns încet. Se pare că știa el ceva. Unde suntem?
— Nu-mi dau seama. Dacă vraja legată de nume a funcționat, corelată cu restul, ne aflăm pe planeta — dacă „planetă” înseamnă ceva aici — unde ar trebui să fie și Val și nu suntem prea departe de ea.
Bineînțeles că încercaserăm să stabilim dinainte destinația.
— Asta nu seamănă cu ce-au raportat expedițiile anterioare.
— Nu. Dar și tranziția noastră s-a petrecut altfel. Am folosit ritualuri diferite și am străbătut timpul urmărind o destinație precisă. Întoarcerea ar trebui să fie mai ușoară.
Svartalf dispăru după un bolovan. N-am fost de acord cu asta.
— Kommen Sie zurück! am strigat în vânt. Retournez-vous!
Am realizat că, fără să facă prea multă tevatură din asta, Lobacevski mă învățase înainte de plecare germana și franceza.