Sunete de goarnă acoperiră larma. Stolul agitat, gălăgios și puturos se retrase, cu obișnuita dezordine. Stratagema noastră funcționase. Toate trupele lor, infanteria, corpul aerian, toți erau chemați să apere palatul.
Ne menținurăm direcția până ajunserăm la două sute de metri distanță. Reședința nici nu se mai vedea din cauza aripilor și a trupurilor puturoase. Am ridicat hangerul, dând semnalul. Am cotit spre dreapta și ne-am repezit în jos. În spatele nostru se dezlănțui babilonia.
Aterizarăm frânând din răsputeri. Înconjurată de ziduri, amenințată de căciula turnului, căsuța parcă se micșora în lumina slabă. Am sărit din șa direct la ușă și i-am încercat clanța care-mi dădea fiori reci. Scârțâi deschizându-se și ne repezirăm înăuntru.
În fața noastră se afla o singură încăpere, cu pereți goi din piatră. Nu era mare, dar se ridica în sus, spre întunericul deplin al turnului. O Mână a gloriei împrăștia o vagă lumină albastră. Aranjamentul obiectelor și diagrama de pe podea erau similare cu cele folosite de noi pentru a realiza trecerea.
Am simțit cum mi se rupe inima.
— Val! am hohotit eu.
Ginny mă opri. In vremea asta, Svartalf se strecură printre gleznele mele.
— Abține-te, șuieră ea. Stai pe loc. Acesta-i copilul-spiriduș.
Am tras adânc aer în piept și mi-am recăpătat luciditatea. Desigur, desigur. Dar era prea mult pentru mine să mă uit la forma aceea micuță din fața altarului, la buclele blonde și la ochii goi, goi. La fel de straniu a fost să văd, lângă făptura pe jumătate vie, materia deja schimbată de la noi din casă: praf, conținutul cutiei cu nisip, zaț de cafea, șervețele murdare, o cutie cu supă „Campbell’s”…
Garnizoana dracilor se revărsa, peste ziduri și prin porți, în curtea interioară. Am trântit ușa și am pus zăvorul. Era solid și masiv; putea să reziste câteva minute.
De câte aveam nevoie? Am încercat să reconstitui evenimentele. Fără îndoială, răpitorul era un imbecil, chiar și după standardele iadului. Auzise blestemul lui Marmiadon. Probabil că mulți dintre ei îl auziseră, dar nu întrezăriseră nici o posibilitate să-l îndeplinească. Acesta singur observase vulnerabilitatea noastră. „Uhu”, probabil că-și spusese el, și se grăbise să adune puțină glorie, fără să-l consulte pe vreunul dintre demonii capabili să gândească. Dacă ar fi făcut-o, acela i-ar fi putut spune să o lase baltă. Acțiunea lui furniza o dovadă despre legătura dintre iad și biserica ioanină și putea astfel să pună în pericol întregul plan de sabotare a religiei și societății la care Necuratul lucrează încă de când i-a amăgit pe primii neognostici.
Fiind un asemenea oligofren, creatura asta nu putea să rezolve problema momentului mecanic al transferării între universuri a vreunui trup diferit de al său propriu, decât dacă masa de schimb era aproape identic configurată. Probabil că intenționase să apară în casa noastră, s-o privească pe Valeria în timp ce dormea, să se întoarcă aici, să farmece o bucată de carne ca să semene cu ea, apoi să se ducă s-o ia. Prima parte ar fi durat doar câteva secunde, dar Svartalf îl simțise. Și răpirea ar fi trebuit să se desfășoare repede, dar motanul îl așteptase și-l atacase.
În acest moment, dacă simultaneitatea între universuri avea vreun înțeles, bătălia de la noi de acasă se afla în plină desfășurare, și Svartalf era golit de sânge. Mi-am încordat gâtul. M-am aplecat asupra lui.
— Dacă n-ai fi fost tu, am fi ajuns prea târziu aici, i-am șoptit. Pentru un astfel de ajutor nu s-au inventat încă mulțumirile potrivite.
I-am mângâiat cu foarte mare blândețe capul îmblănit. El își ciuli iritat urechile. Pe meleagurile acestea nu avea nici un pic de răbdare pentru sentimentalisme. De altfel, urechile lui erau acum și ale lui Janos Bolyai.
Ginny desena cu creta în jurul camerei o diagramă de apărare pasivă împotriva demonurgiei. Trebuia să fie atentă să nu deranjeze altarul, emblema sau oricare alt obiect. Acestea constituiau biletul de întoarcere al ticălosului. Avându-le la dispoziție, nu-i rămânea decât să rostească, în cosmosul nostru, vrăjile potrivite, așa cum și noi folosiserăm lucrurile și simbolurile din laboratorul lui Griswold ca să ne asigurăm viețile. Dacă răpitorul descoperea că nu mai poate să revină cu victima lui, doar Dumnezeu știe ce s-ar fi întâmplat. Cu siguranță ar fi părăsit amândoi casa noastră, lăsând în schimb un spiriduș. Dar n-am mai fi găsit nici un indiciu asupra locului de unde venise demonul sau încotro s-ar fi dus. Era posibil ca tocmai asta să fie șansa de care Necuratul avea nevoie ca să-și pună iar planul pe roate.
Afară, larma creștea — lovituri cu picioarele, țopăieli, urlete, fluierături, icnete, pălăvrăgeli, sâsâituri, lătrături, schelălăieli, guițături, gemete, mugete. Ușa vibra sub loviturile picioarelor, pumnilor și copitelor.
Trebuia să mă transform. Am lăsat jos aparatul de respirat și celelalte veșminte și mi-am înfășurat jacheta lui Barney în jurul brațului drept.
O gură lată de doi metri și plină de colți pluti printr-un perete. Eu am urlat și Svartalf scuipă. Ginny înșfăcă bagheta magică, s-o înlăture. Chestia dispăru. Dar după aceea Ginny fu mereu nevoită să se întrerupă din lucru, ca să ne păzească de asemenea atacuri.
Trebui să construiască fortificații împotriva lor, înainte de-a putea să lucreze la vraja ce urma să ne trimită acasă. Ultimul ritual nu trebuia însă început până când între noi și laboratorul de pe pământ nu se stabilea măcar un câmp slab, pentru că altfel totul ar fi fost inutil. Dacă realiza un contact inițial, Ginny putea să testeze în liniște balanța de forțe de care era nevoie și să le aducă la intensitățile necesare efectuării transferului. Acum nu avea destul timp la dispoziție. În consecință, construcția ei de apărare înainta lent și în etape.
Tărăboiul de afară parcă se mai liniștise puțin. Am auzit niște porunci. Bubuiturile și văicărelile sugerau că diavolii se înarmaseră cu bastoane. Răsunară pași repezi. Ușa se zgudui sub lovitura unui berbec.
M-am dat la o parte. La a treia lovitură, ușa se sfărâmă și ieși din țâțâni. Primul drac din capătul berbecelui se rostogoli înăuntru. Arăta cam ca un gândac de bucătărie, de mărimea unui om. L-am tăiat în două, cu o lovitură scurtă. Jumătățile se mai agitară un timp după ce căzură și se încolăciră în jurul arătării, ca un fel de cerb, care-l urmase, dându-mi posibilitatea s-o măcelăresc cu ușurință. Ceilalți îndepărtaseră berbecul care bloca intrarea îngustă. Dar și victimele mele constituiau o baricadă parțială în fața lor.
Semiîntunericul de afară transforma în umbre aproape toată garnizoana, dar hărmălaia era asurzitoare, iar mirosul de nesuportat.
Unul dintre ei înaintă. Era o gorilă cu picioare de om. Agita un topor pe măsură. Încercă să mă lovească. Pregătit, în poziție de karate, m-am dat la o parte. Din locul în care izbi zidul țâșniră scântei. Am repezit hangerul și i-am tăiat degetele. Scăpă toporul. Urlând de durere, încercă să mă pălmuiască. În timp ce mâna lui îmi căuta capul, i-am tăiat tendonul lui Ahile. Căzu. N-am mai încercat să-l omor, deoarece, în timp ce se târa afară, bloca accesul celorlalți. Pulsul îmi bubuia.
Următorul era o dihanie cu sabie și scut. Ne băturăm câteva minute. Era un spadasin remarcabil. I-am parat loviturile, cu excepția celor primite în jacheta înfășurată pe mână; dar nu puteam să trec de scutul lui. Metalul zăngănea răsunând deasupra nebuniei din jur, revărsând scântei. Am început să gâfâi. El se apropie și mai mult de mine. Prin minte îmi trecu o idee. Când dihania lovi, pe deasupra scutului, m-am lăsat iarăși pe vine. Abia am parat lovitura cu hangerul. Cu stânga am înșfăcat toporul și l-am pălit cu coada lui între picioare. Căzu, expunându-și gâtul. L-am izbit.