Ridicându-mă, am aruncat toporul în spatele altui monstru, care se trase înapoi. Spre mine venea o lance. Am prins-o de mâner și am rupt-o.
După aceea nu s-a mai apropiat nici unul. Mulțimea se întoarse cu spatele; începură să se certe între ei. Printre bătăile înnebunitoare ale inimii, mi-am dat seama că nu mai puteam să rezist prea mult Adică în ipostaza umană. Acum era momentul să iau forma de lup, mai puțin vulnerabilă. Am aruncat hangerul și am acționat lanterna.
Foarte repede mi-am dat seama că, printre toate acele influențe, transformarea era lentă și foarte chinuitoare. Un timp, m-am zvârcolit neajutorat între cele două forme. Un ticălos cu cap de cocoș își trâmbiță bucuria și se repezi spre mine, chiuind ascuțit. Vârcolac sau nu, nu puteam să supraviețuiesc dacă mă tăia în două. Svartalf țâșni pe lângă mine, se cățără pe abdomenul dușmanului și-i scoase ochii cu ghearele.
Devenind lup, am luat din nou poziție de luptă. Motanul se întoarse în cameră. La timp. Diavolii ajunseseră, până la urmă, la minunata idee de a arunca proiectile. Aerul era înțesat de pietre, arme și diferite alte obiecte contondente. Majoritatea nu-și nimereau ținta. Infernul nu este un loc potrivit pentru a-ți perfecționa ochirea. Cele care mă loveau îmi provocau nițică durere, dar nu mă puteau răni serios.
Ploaia de proiectile luă sfârșit când, ajunși în pragul isteriei, diavolii încercară să ne asalteze toți o dată. Rostogolindu-mă în acea învălmășeală puturoasă, am devenit ținta a nenumărate hărțuieli, spintecări și ciopârțiri. Dacă Ginny nu și-ar fi terminat de construit câmpul de apărare și nu mi-ar fi venit în ajutor, demonii m-ar fi biruit prin numărul lor mare. Arma lui Ginny îi înlătură însă pe cei care escaladau mormanul de trupuri zvârcolitoare.
În cele din urmă se retraseră; morții și răniții alcătuiau o baricadă înaltă. M-am așezat în sângele demonic, peste ciozvârtele de corpuri, printre lamentații, și am început să gâfâi, cu limba scoasă. Ginny îmi ciufuli blana, pe jumătate râzând, pe jumătate plângând. Fusese și ea atinsă de gheare; din zgârieturi îi curgea sânge, iar rochia-i era numai zdrențe. Ajutorul pe care i-l dăduse Svartalf o ferise totuși de răni grave. M-am uitat după motan și l-am văzut jucându-se cu coada unui diavol de parcă ar fi fost un șoarece.
Mult mai importantă era luminozitatea blândă care se degaja din liniile trasate pe podea. Rămăseserăm la fel de vulnerabili la forța fizică, dar incantațiile magice nu ne mai puteau afecta. Iar distrugerea pereților impalpabili pe care-i înălțase Ginny ar fi cerut foarte mult timp.
— Steve, Steve, Steve… Ginny se ridică. Ar fi mai bine să pregătesc întoarcerea noastră.
— Halt! s-a auzit o voce din întuneric.
Era răgușită, cu un ciudat ritm hipnotic, care departe de a fi calm, crea o impresie de mânie și energie oarbă.
— Wqffenstill stand. Parlamentieren Sie mit uns. (Stai!… Încetați focul. Veniți să negociem)
Diavolii, chiar și cei grav răniți, amuțiră. Ecoul larmei lor se mai auzi un timp din ce în ce mai slab, până când tăcerea fu aproape totală, iar cei care puteau, se retraseră până când se pierdură în întunericul din spate. Știam că vorbise stăpânul lor, lordul acelui castel… care probabil că era o figură importantă în consiliul Necuratului, de vreme ce reușea să se impună în fața acestor creaturi nebune.
Peste dalele din piatră se auzi bocănit de cizme. In fața noastră apăru șeful demonilor. Înfățișarea pe care și-o luase mă uimi. Era umană, ca și vocea; dar cât se poate de banală. Avea înălțimea potrivită, umerii înguști, fața puțin buhăită, împodobită cu o mustață scurtă, retezată deasupra buzei, și o buclă căzută pe frunte. Purta un fel de uniformă militară cafenie, simplă. Dar de ce-si pusese la braț o bandă roșie, cu antica si onorabila svastică?
Svartalf lăsă baltă jocul și se zburli. Prin efluviile diabolice, am reușit să disting mirosul fricii lui Ginny. Atunci când o priveai în ochi, fața aceea nu mai era banală. Ginny se încordă și profită că era cu câțiva centimetri mai înaltă decât noul venit, ca să-l privească de sus; rosti pe tonul cel mai arogant:
— Was willst du? (Ce vrei?)
Un du insultător. Germana ei era limitată, dar cât timp Bolyai se afla în Svartalf, Ginny putea să-și îmbunătățească fluența limbii prin intermediul animalului ei sacru. (De ce insista prințul diavolilor asupra dialogului în germană? Este un mister pe care încă nu l-am putut descifra.) Eu îmi păstrasem destule calități umane ca să-i pot urmări.
— Vă pun aceeași întrebare, replică inamicul. Deși folosea pronumele de politețe, vocea lui era poruncitoare. Ați năvălit în patria noastră. I-ați ucis și mutilat pe bravii noștri ostași, care au încercat să se apere. Ați pângărit cu prezența voastră odioasă Casa Trimiterilor. Care vă e justificarea?
— Am venit să recuperăm ce este al nostru.
— Cum? Spuneți tot!
Am mârâit un avertisment de care Ginny nu avea nevoie.
— Dacă v-aș spune, ați putea găsi metode să ne împiedicați să reușim. Oricum fiți sigur că nu intenționăm să rămânem aici.
În curând ne vom termina misiunea. Pe frunte îi luceau picături de transpirație. Vă… Vă sugerez că ar fi în avantajul ambelor părți dacă ne-ați lăsa în pace până atunci.
El bătu din picior.
— Trebuie să știu! Vă poruncesc să-mi spuneți! Este dreptul meu!
— Viermii nu au drepturi, replică Ginny. Gândiți-vă: nu puteți trece prin zidul nostru fermecat și nici n-aveți timp, până plecăm, să-l spargeți prin violență. Puteți doar pierde trupe. Nu cred că stăpânul suprem ar fi mulțumit de o asemenea risipă de resurse.
Tipul dădu din mâini. Tonul i se ascuți.
— Nu admit înfrângerea. Pentru mine, înfrângerea nu există. Dacă am suferit un eșec, asta s-a întâmplat doar pentru că trădătorii m-au înjunghiat pe la spate. Se ambalase atât de mult, încât parcă intrase în transă. Vom sparge încercuirea de fier. Vom strivi paraziții care infestează universurile. Vom continua până la victoria finală. Fără capitulări! Fără compromisuri! Destinul ne cheamă să mergem înainte!
Mulțimea se ridică, parcă la comandă, și-l aclamă.
— Dacă vreți să ne faceți o propunere, faceți-o, spuse Ginny. Dacă nu, plecați. Avem treabă.
Trăsăturile i se schimonosiră, dar reuși să se stăpânească și să spună:
— Aș prefera să nu demolez clădirea. În aceste pietre s-au investit prea mult efort și magie neagră. Predați-vă și vă promit un tratament corect.
— Ce valoare au promisiunile dumneavoastră?
— Am putea discuta, de exemplu, câștigurile lumești care-i recompensează pe cei ce servesc cauza adevăratei…
Svartalf mieună. Ginny se răsuci. Simțind un miros nou, am aruncat o privire în spate. Răpitorul se materializase. Valeria se afla în brațele lui.
Tocmai se trezea. Își sugea un deget; genele îi tremurară, capul i se întoarse într-o parte:
— Tati? murmură somnoroasă. Mami?
Făptura care o răpise era mai mică decât Val. Avea un corp acoperit cu plăcuțe blindate și țepi, picioare cu gheare, două brațe ca de gibon, care se terminau și ele cu gheare ucigătoare, și un cap micuț și buhăit. Din mai multe răni îi picura sânge. Buzele căzute aveau întipărite pe ele un rânjet imbecil, care se stinse când demonul văzu ce-l aștepta.