— Alvin, începu femeia, sînt multe lucruri pe care nu ţi le-am spus pînă astăzi, dar pe care trebuie să le cunoști ca ne înţelegi.
Cunoști unul din motivele izolării civilizaţiilor noastre. Teama de Invadatori, umbra aceea întunecată din străfundurile fiecărei fiinţe omenești, a făcut ca neamul tău să întoarcă spatele lumii și să se piardă în propriile lui vise. Aici, în Lys, teama n-a fost niciodată atît de mare, chiar dacă noi sîntem cei care am suportat povara atacului final.
Dar izolarea mai are un motiv.
Cu mult în urmă, Alvin, oamenii au început să caute nemurirea, iar în cele din urmă au descoperit-o. Au uitat însă că lumea care abolește moartea, trebuie să abolească de asemeni viaţa. Extinderea nelimitată a vieţii mulţumește individul, dar duce la stagnare. Astfel că noi am sacrificat nemurirea, în timp ce Diasparul continuă să urmărească acest deziderat fatal. Din această cauză s-au despărţit popoarele noastre… și tot de aceea nu trebuie să se mai întîlnească niciodată.
Deși cuvintele nu constituiau o surpriză, șocul lor nu fu cu nimic diminuat. Alvin refuza să admită eșecul planurilor sale, așa cum erau ele, închegate doar pe jumătate. Doar o parte a creierului său o mai asculta pe Seranis. Înţelegea și reţinea cuvintele ei, în vreme ce cu o altă parte a minţii pornise să refacă drumul către Diaspar, încercînd să-și imagineze obstacolele ce-i putea fi ridicate în cale.
Nefericirea lui Seranis era vizibilă. Glasul ei aproape că ruga, iar Alvin pricepu că nu i se adresa numai lui, ci și fiului ei. Era probabil conștientă de afecţiunea născută între cei doi tineri pe parcursul zilelor petrecute împreună. Hilvar își fixa mama cu atenţie și Alvin avu impresia că privirea lui trăda nu numai îngrijorare, ci și o umbră de acuzare.
— Nu vrem să te obligăm să faci ceva împotriva voinţei tale, dar credem că îţi dai seama la ce ar conduce reîntîlnirea culturilor noastre. Între ele există o diferenţă tot atît de uriașă cît distanţa ce separa Pămîntul de străvechile sale colonii. Gîndește-te la un singur aspect, Alvin. Tu și Hilvar aveţi aproape aceeași vîrstă… dar și el, și eu vom fi morţi de secole, în vreme ce tu vei rămîne mereu tînăr. Și asta e doar prima din seria infinită a vieţilor tale!
În încăpere se așternu tăcerea, o tăcere atît de profundă încît Alvin auzea strigătele ciudate, tînguitoare, ale unor animale necunoscute, undeva de pe cîmpie. În final, articulă aproape șoptit:
— Ce vreţi să fac?
— Speram să fim în stare să îţi oferim să alegi între a rămîne în Lys și a te întoarce în Diaspar, însă acum alternativa a devenit imposibilă. S-au întîmplat prea multe pentru a te mai lăsa să decizi singur. Chiar în puţinul timp petrecut aici, influenţa ta a fost extrem de tulburătoare. Nu, nu-ţi reproșăm nimic, sînt convinsă că nu doreai să faci rău. Totuși, ar fi fost mai bine să lași fiinţele întîlnite în Shalmirane să-și urmeze propriul destin.
În ceea ce privește Diasparul… Seranis schiţă un gest de iritare. Prea mulţi știu unde ai plecat. Noi sîntem vinovaţi că nu am acţionat la timp. În plus, bărbatul care te-a ajutat să descoperi Lysul a dispărut; nici Consiliul vostru, nici agenţii noștri nu-l găsesc, deci el rămîne un potenţial pericol pentru siguranţa noastră. Poate că ești surprins că îţi zic aceste lucruri, însă nu îmi asum nici un risc. Mă tem că nu mai există decît o singură soluţie: trebuie să te trimitem înapoi în Diaspar cu un set de memorii false. Amintirile respective au fost construite cu grijă și cînd te vei întoarce acasă nu îţi vei mai aminti nimic despre noi. Vei crede că ai trecut printr-o serie de aventuri presărate de primejdii, dar destul de puţin ieșite din comun, undeva prin niște tuneluri subterane întunecate, unde tavanul se năruia în permanenţă. Ai rezistat hrănindu-te cu buruieni și bînd apă din izvoare găsite pe alocuri. Întotdeauna vei fi convins că acesta e adevărul, iar cei din Diaspar îţi vor accepta versiunea. Posibilii exploratori nu vor mai fi ispitiţi să caute; vor crede și ei că știu totul despre Lys.
Seranis tăcu. II privi scrutător, cu ochi îngrijoraţi.
— Ne pare foarte rău că e nevoie de așa ceva; te rugăm să ne ierţi, atîta vreme cît ne ţii minte. Probabil nu ești de acord cu verdictul nostru, însă noi cunoaștem lucruri neștiute de tine. Cel puţin nu vei regreta, căci vei crede că ai descoperit tot ce era de descoperit.
Alvin își puse întrebarea dacă femeia spunea adevărul. Nu era deloc sigur că s-ar fi întors la rutina cotidiană a Diasparului, chiar dacă s-ar fi amăgit cu gîndul că dincolo de zidurile orașului nu se află nimic interesant. Dar oricum, nu intenţiona să-și verifice supoziţia.
— Cînd doriţi să mă… supuneţi tratamentului?
— Imediat; totul e pregătit. Deschide-ţi mintea, așa cum ai mai procedat. Nu vei mai simţi nimic pînă în clipa cînd te vei trezi înapoi în Diaspar.
Tînărul tăcu o vreme, apoi rosti încet:
— Aș vrea să-mi iau rămas bun de la Hilvar.
— Înţeleg. Vă las singuri. Mă voi întoarce atunci cînd vei fi pregătit.
Coborî scările, lăsîndu-i pe cei doi tineri pe terasă.
Alvin nu se adresă imediat prietenului său; îl încerca o tristeţe copleșitoare și în același timp o hotărîre de neclintit de a nu permite distrugerea speranţelor sale. Privi din nou așezarea unde cunoscuse un anume etalon al fericirii și pe care s-ar fi putut să nu o mai revadă dacă susţinătorii lui Seranis își impuneau punctul de vedere. Mașina de teren rămăsese sub un arbust stufos, iar robotul plutea răbdător deasupra ei. Cîţiva copii se adunaseră în jur să examineze bizarul musafir. Nici un adult nu părea cîtuși de puţin interesat de el.
— Hilvar, îmi pare teribil de rău.
— Și mie, răspunse Hilvar cu vocea înecată de emoţie. Speram că vei rămîne aici.
— Crezi că ce vrea Seranis să facă e bine?
— Nu o judeca prea aspru. Ea face doar ce i se cere. Deși nu-i răspunsese la întrebare, Alvin nu avu inima să o repete. N-ar fi fost corect să abuzeze de loialitatea prietenului său.
— Atunci spune-mi, reluă el, cum m-ar opri ai tăi dacă aș încerca să plec cu amintirile nealterate?
— Foarte ușor. Ți-ar prelua controlul minţii și te-ar sili să te întorci.
Alvin așteptase un astfel de răspuns și nu se descuraja. Ar fi vrut să i se destăinuie lui Hilvar, în mod vizibil tulburat de iminenta lor despărţire, dar nu îndrăznea să-și asume nici cel mai mic risc. Atent, verificînd fiece detaliu, parcurse cu ochii minţii singurul drum capabil să-l ducă înapoi în Diaspar, așa cum dorea el.
Rămînea un risc de neocolit, pe care trebuia să îl înfrunte. Dacă Seranis își încălca promisiunea pătrunzîndu-i imediat în minte, toate pregătirile sale ar fi fost zadarnice.
Întinse mîna lui Hilvar, care i-o strînse puternic, în tăcere.
— Să coborîm, rosti Alvin. Înainte de plecare vreau să mai văd cîţiva locuitori ai așezării.
Hilvar îl urmă în răcoarea liniștită a clădirii. În hol și pe inelul de sticlă multicoloră din jurul casei. Acolo îi aștepta Seranis, calmă și decisă. Știa că Alvin încerca să-i ascundă ceva și recapitulă măsurile de prevedere luate. Tot așa cum un atlet își încălzește mușchii înainte de efort, femeia rememora comenzile ce i-ar fi putut fi necesare în caz de rezistenţă mentală.
— Ești gata, Alvin?
— Aproape, răspunse tînărul. Tonul glasului o determină să-l fixeze cu atenţie.
— Atunci cel mai bine ar fi să-ţi golești mintea, cum ai procedat prima dată. Nu vei simţi nimic.
Alvin se răsuci spre Hilvar și-i șopti iute, ca Seranis să nu audă:
— La revedere, Hilvar. Nu te teme… Mă voi întoarce.