După care reveni spre Seranis.
— Nu mă supără ceea ce doriţi să faceţi. Fără îndoială, astăzi consideraţi că e soluţia cea mai bună, dar eu cred că nu aveţi dreptate. Diaspar și Lys nu trebuie să rămînă de-a pururi separate; poate că într-o zi vor avea disperată nevoie unul de celălalt. Tocmai de aceea voi pleca de aici cu ceea ce am învăţat… Nu cred că mă puteţi opri.
Nu mai așteptă nici un moment și bine făcu. Seranis nu se clinti, însă tînărul simţi cum corpul îi scapă de sub control. Puterea care-i paralizase voinţa era cu mult mai intensă decît se așteptase, și imediat realiză că numeroase alte minţi o secondau pe femeie. Lipsit de control, porni spre casă ca un automat. Vreme de un groaznic moment crezu că planul îi eșuase.
Atunci văzu o străfulgerare de oţel și cristal. Braţe metalice îl cuprinseră cu iuţeală. Trupul lui se luptă cu ele, așa cum prevăzuse că avea s-o facă, dar strădaniile străine lui se iroseau în van. Solul i dispăru de sub tălpi și o secundă zări chipul lui Hilvar, încremenit de surpriză, surîzînd nătîng. Robotul îl purta la vreo patru metri deasupra Pămîntului, mult mai repede decît ar fi alergat un om. Dură o singură clipă ca Seranis să-i priceapă șiretlicul; zvîrcolirile tînărului încetară cînd ea abandonă controlul. Totuși, coaliţia Lysienilor nu fusese încă înfrîntă. Se întîmplă ceea ce Alvin anticipase și se străduise să prevină.
În mintea lui luptau două entităţi separate, cu porniri contradictorii; una din ele se adresa robotului, implorîndu-l să-l coboare pe sol. Adevăratul Alvin aștepta cu sufletul la gură, împotrivindu-se prea puţin unor forţe pe care știa că nu-i e dat să spere să le învingă. Riscase, necunoscînd dacă straniul său aliat avea să-i asculte comenzile atît de complicate. Indiferent de urmări, îi spusese robotului, nu trebuia să se supună altor porunci ale sale pînă ce nu ajungea în siguranţă în Diaspar. Acelea fuseseră ordinele. Dacă le respecta, însemna că Alvin își hotărîse singur soarta, fără amestecul celor din Lys.
Robotul gonea fără ezitări pe drumul descris în detaliu de tînăr. O parte a creierului lui Alvin continua să solicite imperativ să fie eliberat, dar el știa acum că nu mai este în pericol. Seranis își înţelese înfrîngerea, iar forţele din el încetară brusc să se mai războiască. Revenise la pacea interioară, aidoma acelui călător care, cu epoci în urmă, legat fiind de catargul propriei corăbii, auzise cîntecul sirenelor topindu-se deasupra mării rubinii ca vinul.
Cincisprezece
Alvin nu-și îngădui să se destindă pînă nu se văzu în sala căilor mobile. Pericolul ca locuitorii din Lys să îl oprească, ori chiar să-l întoarcă în același vehicul în care călătorea în prezent, încă persista.
Întoarcerea n-a însemnat însă decît reluarea monotonă a primului drum. După patruzeci de minute se găsea iarăși în Mausoleul lui Yarlan Zey.
Custozii Consiliului îl așteptau, înveșmîntaţi în robele negre, oficiale, neîmbrăcate de secole. Alvin nu fu surprins. Comitetul de primire îl alarma prea puţin. Depășise atîtea obstacole, încît un altul nu mai conta. Învăţase multe lucruri din clipa în care părăsise Diasparul, iar odată cu experienţa cîștigase o încredere în sine vecină cu aroganţa. În plus, dispunea de un aliat puternic, chiar dacă bizar. Cele mai iscusite și puternice minţi din Lys nu izbutiseră să-i dejoace planul și era convins că nici în Diaspar nimeni nu avea să reușească.
Certitudinea lui se baza pe argumente logice, dar și pe ceva ce depășea judecata — o anume credinţă în propriul destin, născută de curînd în sufletul său. Misterul originii, reușita într-un domeniu nestrăbătut de nimeni pînă în acel moment, modul în care i se deschiseseră înainte orizonturi noi și faptul că nici o piedică nu izbutise să-l oprească — toate acestea îi întăreau încrederea în sine. Credinţa în propriul destin reprezenta unul din cele mai valoroase daruri făcute Omului de către zei, iar Alvin nu cunoștea numărul celor pe care ea îi condusese la dezastru.
— Alvin, începu conducătorul grupului, am primit ordin să te însoţim oriunde ai merge, pînă ce Consiliul te va asculta ș va hotărî verdictul.
— De ce anume sînt acuzat? întrebă Alvin. Era încă cuprins de exaltarea evadării din Lys și nu era în stare să ia în serios noua ameninţare. Probabil Khedron pălăvrăgise. Pentru o clipă fu furios pe Bufon din cauza trădării.
— Nu există încă nici o acuzaţie. Dacă va fi necesară, va fi formulată după ce vei fi audiat.
— Și cînd se va întîmpla asta?
— Presupun că foarte curînd. Custodele era în mod evident stingherit și nu știa cum să ducă la bun sfîrșit neplăcuta însărcinare. Era gata să-l trateze pe Alvin ca pe oricare concitadin, dar își aminti îndatoririle funcţiei și adoptă imediat o atitudine exagerat de distantă.
— De unde a apărut acest robot? întrebă el brusc. Este de-al nostru?
— Nu. L-am găsit în Lys, ţinutul de unde vin. L-am adus să întîlnească aici Computerul Central.
Afirmaţia rostită cu atîta calm produse o considerabilă tulburare. Și așa era dificil de acceptat faptul că în exteriorul Diasparului se găsea ceva, însă devenea de-a dreptul îngrozitor că Alvin adusese pe cineva de acolo, intenţionînd să-l prezinte creierului orașului. Custozii se priviră între ei cu o spaimă atît de neputincioasă, încît Alvin abia își stăpîni rîsul.
Traversînd parcul, urmat de la distanţă de escorta care discuta în șoaptă, tînărul gîndi următorul pas. În primul rînd trebuia să afle cu exactitate ce anume se petrecuse în lipsa lui. Din cele afirmate de Seranis, se părea că Bufonul dispăruse. În Diaspar existau nenumărate locuri unde te puteai ascunde, iar cum știinţa lui Khedron despre oraș era inegalabilă, sigur nu avea să fie găsit dacă nu se arăta el însuși. Poate că ar fi trebuit să-i lase un mesaj, într-un loc pe unde era probabil ca el să treacă, fixînd o întîlnire. Prezenţa custozilor făcea însă imposibilă punerea în practică a ideii.
În schimb, trebuia să recunoască că supravegherea lor era extrem de discretă. Ajuns în apartament, aproape uitase de existenţa escortei. Presupunea că nu aveau să-l deranjeze, intervenind numai în eventualitatea în care ar fi încercat să părăsească Diasparul, iar deocamdată el nu intenţiona așa ceva. Mai mult, bănuia că ar fi fost imposibil să revină în Lys pe același drum. Era limpede că Seranis blocase deja sistemul de transport subteran.
Custozii nu-l însoţiră în cameră; știau că e o singură ieșire și pe aceasta o păzeau. Neavînd nici o instrucţiune în privinţa robotului, îi permiseră să-l însoţească pe Alvin. Nu voiau să aibă de-a face cu o asemenea mașină, căci originea ei nepămînteană era bătătoare la ochi. Din comportamentul ei nu se deducea dacă era un servitor supus comenzii lui Alvin, sau dacă dispunea de o voinţă proprie. Datorită acestei incertitudini erau mai mult decît mulţumiţi s-o lase în pace.
După ce peretele se închise înapoia sa, Alvin își materializă canapeaua favorită și se trînti pe ea. Destinzîndu-se în mediul familiar, apelă din unităţile de memorie ultimele sale încercări în materie de pictură și sculptură, cercetîndu-le cu ochi critic. Dacă nici înainte nu izbutiseră să-l satisfacă, acum îl nemulţumeau de două ori. Constatase că persoana care le crease nu mai exista. I se părea că în cele cîteva zile cît lipsise din Diaspar acumulase experienţa unei vieţi întregi.
Anulă produsele adolescenţei, ștergîndu-le pentru totdeauna, fără a le mai întoarce în Băncile de Memorie. Odaia rămase iarăși goală, cu excepţia divanului și a robotului cu privirea inexpresivă. Ce credea el despre Diaspar? Apoi Alvin își aduse aminte că nu era tocmai străin, deoarece cunoscuse orașul în ultimele zile de contact cu stelele.