După ce se simţi cu adevărat ajuns acasă, tînărul își caută prietenii. Începu cu Eriston și Etania, mai degrabă dintr-un sentiment al datoriei decît din dorinţa reală de a-i vedea și de a vorbi cu ei. Nu-i păru rău cînd fu informat că nu puteau fi contactaţi; le lăsă un scurt mesaj, anunţîndu-și întoarcerea. Nu era tocmai o veste, căci întregul oraș aflase deja că el se întorsese. Spera totuși ca cei doi să-i aprecieze grija; descoperise un sentiment nou, deși încă nu realizase că, asemenea celor mai multe virtuţi, nu avea mare valoare dacă nu era spontan.
Acţionînd sub imperiul unui impuls interior, formă numărul dat de Khedron cu mult timp în urmă, în Turnul lui Loranne. Bineînţeles că nu aștepta răspuns, însă poate că Bufonul lăsase vreun mesaj.
Bănuiala se dovedi întemeiată, dar mesajul în sine suna total neașteptat.
Peretele se dizolvă și Khedron își făcu apariţia. Arăta obosit și tulburat, cîtuși de puţin individul sigur pe el, ușor cinic, cunoscut de Alvin. Avea o privire hăituită și vorbea parcă presat de timp:
— Alvin, aceasta este o înregistrare. Dacă o recepţionezi, utilizeaz-o cum vrei. Pentru mine nu mai are importanţă.
Cînd m-am întors în Mausoleu, am constatat că Alystra ne urmărise. Probabil a anunţat Consiliul că tu ai părăsit Diasparul cu ajutorul meu. În scurt timp, custozii au început să mă caute și am hotărît să mă ascund. Sînt obișnuit… Am mai recurs la astfel de măsuri cînd glumele mele n-au fost apreciate la justa lor valoare. (Abia acum simţi Alvin spiritul vechiului Khedron.) Nu m-ar fi găsit nici peste o mie de ani… dar altcineva a fost cît pe ce să o facă. Alvin, în Diaspar se găsesc străini; nu pot veni decît din Lys și pe mine mă caută. Nu știu ce înseamnă asta, dar nu-mi place. Faptul că au fost pe punctul de a mă prinde, deși se găsesc într-un oraș ce ar trebui să le fie necunoscut, sugerează că deţin puteri telepatice. Aș putea înfrunta Consiliul, însă ei reprezintă un altfel de pericol pe care nu doresc să îl cunosc.
De aceea voi recurge la soluţia ce probabil mi-ar fi fost impusă de Consiliu, căci am mai fost ameninţat în trecut cu aţa ceva. Voi intra acolo unde nu mă poate urmări nimeni și unde voi scăpa de transformările care vor interveni în Diaspar. Poate că fac o prostie, oricum, timpul va decide. Într-o bună zi voi cunoaște răspunsul.
Cred că ai ghicit deja că m-am întors în Palatul Creaţiei, în siguranţa Băncilor Memoriei. Orice s-ar întîmpla, mă încred în Computerul Central și în forţele ce controlează destinul Diasparului. Dacă ar avea loc vreo imixtiune în funcţionarea lor, am pieri cu toţii. Dacă nu, n-am de ce mă teme.
Mie îmi va pare că s-a scurs numai o clipă înainte de a mă întoarce în Diaspar, peste cincizeci sau o sută de mii de ani.
Mă întreb ce fel de oraș voi găsi… Va fi foarte interesant dacă și tu te vei afla acolo. Oricum, bănuiesc că ne vom reîntîlni odată și odată. Nu pot încă să spun dacă aștept această întîlnire cu nerăbdare, ori dacă îmi este frică de ea. Nu te-am înţeles niciodată, Alvin, deși a existat o vreme cînd eram îndeajuns de trufaș să cred că da. Doar Computerul Central cunoaște adevărul despre tine, așa cum știe adevărul despre toţi ceilalţi Unici ce au apărut din timp în timp, de-a lungul epocilor, ca după aceea să nu mai fie văzuţi niciodată. Ai descoperit ce s-a întîmplat cu ei?
Cred că un alt motiv pentru care evadez în viitor este și nerăbdarea. Sînt curios să văd rezultatul acţiunilor tale, însă etapele intermediare nu mă interesează — presupun că nu vor fi deosebit de plăcute. Va fi interesant să observ dacă în lumea aceea, unde voi păși peste cîteva minute după ceasul meu, vei fi considerat un ctitor, ori un criminal… sau dacă, pur și simplu, lumea își va mai aminti de tine.
La revedere, Alvin. Mă gîndisem să îţi dau niște sfaturi, dar nu cred că le-ai da ascultare. Îţi vei urma drumul, așa cum ai procedat mereu. Prietenii îţi vor fi simple unelte pe care să le folosești sau să le arunci, după cum vor dicta împrejurările.
Asta-i totul. Nu mai am nimic de adăugat.
O clipă, Khedron — acel Khedron care nu mai era în prezent decît o configuraţie de sarcini electrice în celulele de memorie — îl privi pe Alvin resemnat și trist. Apoi imaginea se destrămă.
Alvin rămase nemișcat mult timp după dispariţia Bufonului, își cerceta sufletul așa cum rareori făcuse în viaţa lui, deoarece nu putea nega adevărul din spusele lui Khedron. În planurile și aventurile sale, se oprise vreodată să mediteze la efectul faptelor sale asupra celor din jur? Adusese neliniștea în inimile prietenilor și poate alte lucruri, mai rele, totul din cauza unei nepotolite curiozităţi, a pornirii de a descoperi ceea ce nu trebuia cunoscut.
Nu-l îndrăgise pe Khedron. Personalitatea caustică a Bufonului nu încurajase o relaţie apropiată, chiar dacă Alvin ar fi dorit-o. Acum însă, gîndindu-se la cuvintele sale de adio, se simţea cuprins de remușcări. Numai datorită lui fugise Khedron într-un viitor necunoscut.
Totuși, continuă să își spună el, nu trebuia să se învinovăţească pentru cele întîmplate. Se adeverea doar ceea ce el știuse: Bufonul era un laș. Poate că nu mai mult decît alt locuitor al Diasparului, însă din nefericire Khedron poseda și o imaginaţie ieșită din comun. Alvin recunoștea o anumita responsabilitate pentru soarta lui, dar în nici un caz nu-și putea asuma întreaga vină.
Făcuse el rău, pricinuise vreo neplăcere cuiva din Diaspar? Se gîndi la Jeserac, tutorele atît de răbdător cu el, cel mai dificil elev avut probabil vreodată. Își reaminti măruntele dovezi de dragoste arătate de părinţii lui de-a lungul anilor. Iată că acum, de la distanţa timpului, erau cu mult mai multe decît considerase el vreodată.
Se gîndi la Alystra. Îl iubise, iar el îi acceptase ori îi ignorase dragostea, după cum îi convenise. Dar ce altceva să fi făcut? Ar fi fost oare ea mai fericită dacă ar fi respins-o de la început?
În prezent înţelegea de ce nu iubise niciodată, nici pe ea, nici pe o altă femeie din Diaspar. Era o altă lecţie învăţată în Lys. Diaspar uitase multe lucruri, printre care și realul sens al dragostei. În Airlee văzuse mamele legănîndu-și pruncii pe genunchi, simţise el însuși tandreţea și nevoia de a proteja micile și neajutoratele fiinţe, încercînd sentimente ce reprezentau faţa altruista a iubirii. Dar în Diaspar nu se găsea nici o femeie care să cunoască ceea ce, cîndva, constituise ţelul final al dragostei.
În orașul nemuritor nu existau nici sentimente, nici pasiuni adevărate. Poate că ele înfloreau încă, dar se caracterizau prin efemeritate, căci n-aveau cum dura o veșnicie. În Diaspar se găseau de-a pururi sub o umbră întunecată.
Probabil că atunci a fost momentul, dacă a existat vreodată un moment precis, cînd Alvin și-a înţeles destinul. Pînă atunci fusese doar agentul inconștient al propriilor imbolduri. Dacă ar fi cunoscut o analogie atît de veche, s-ar fi comparat cu un bărbat călare pe un armăsar dezlănţuit. Îl purtase în multe locuri ciudate și ar fi putut s-o facă iarăși, însă în galopul sălbatic îl învăţase și unde dorea cu adevărat să meargă.
Reveria tînărului fu întreruptă de clinchetul ecranului mural. Tonalitatea sunetului îl avertiză că nu provenea din exterior, ci avea un oaspete în carne și oase. Aprobă accesul, iar peste o secundă apăru Jeserac.
Tutorele părea grav, dar nu neprietenos.
— Mi s-a cerut să te însoţesc, Alvin. Consiliul așteaptă să te asculte. Zări robotul și-l scrută cu interes. Deci acesta e tovarășul adus din călătoria ta. Cred că ar fi potrivit să vină și el.