Lui Alvin îi convenea de minune. Robotul îl salvase deja dintr-un pericol, iar dacă se ivea cazul ar fi putut să apeleze din nou la el. Era interesant de știut ce gîndea automatul despre întîmplările în care fusese implicat. Își dori pentru a mia oară să priceapă ce se întîmplă în interiorul minţii artificiale. Avea impresia că, deocamdată, robotul hotărîse să privească, să acumuleze informaţii și să tragă unele concluzii, fără să acţioneze pînă la momentul nimerit. Poate pe neașteptate urma să decidă să-și părăsească pasivitatea, iar intenţiile lui trebuiau să se potrivească cu planurile tînărului. Totuși, singurul aliat era astfel legat doar prin firele fragile ale interesului personal, capabil așadar să îl părăsească orișicînd.
Alystra îi aștepta pe rampa coborînd în stradă. Dacă putea s-o învinuiască pentru rolul jucat în dezvăluirea secretului, Alvin nu avu inima s-o facă. Nefericirea ei era vizibilă, iar ochii i se umplură de lacrimi cînd alergă în întîmpinarea lui.
— Oh, Alvin! Ce se va întîmpla cu tine?
El îi apucă mîinile cu o blîndeţe ce-i surprinse pe amîndoi.
— Nu te teme. Se va rezolva cu bine totul. La urma urmei, Consiliul nu poate decît să decidă trimiterea mea înapoi în Băncile Memoriei — dar parcă nu-mi vine să cred că o vor face.
Frumuseţea și deznădejdea fetei mișcau atît de mult, încît Alvin realiză că trupul răspunde prezenţei ei într-un mod binecunoscut. Era foamea trupului; n-o dispreţuia, dar acum însemna prea puţin. Își desprinse încet mîinile și se întoarse, urmîndu-l pe Jeserac.
Privindu-i cum se îndepărta, Alystra își simţi inima pustie, dar nu îndurerată. Știa că nu-l pierduse, căci nu-i aparţinuse niciodată. Și înţelegînd acest lucru, fu în stare să depășească regretele zadarnice.
Alvin nu remarcă privirile curioase sau îngrozite ale concitadinilor întîlniţi pe străzi. Își recapitula argumentele și își organiza în minte expunerea, în modul care i se părea cel mai potrivit. Din cînd în cînd, se asigura că nu e cîtuși de puţin tulburat și că stăpînea perfect situaţia.
În anticameră așteptară cîteva minute; suficient ca tînărul să se mire de ce îi erau picioarele atît de moi, dacă teamă nu-i era. Mai încercase această senzaţie atunci cînd se chinuise pe ultima pantă a colinei, acolo unde Hilvar îi arătase cascada din vîrful căreia zăriseră explozia luminoasă din Shalmirane. Se întrebă ce făcea Hilvar în acel moment, și dacă urmau să se revadă vreodată. Considera foarte important ca ei doi să se întîlnească iarăși..
Ușile uriașe se deschiseră, iar Alvin îl însoţi pe Jeserac în sala Consiliului. Cei douăzeci de membri erau așezaţi în jurul mesei semilună. Alvin se simţi măgulit, observînd că nici unul din locuri nu era gol. După multe secole, Consiliul se întrunea pentru prima dată fără absenţe. Rarele lui ședinţe erau de obicei simple formalităţi, chestiunile obișnuite fiind rezolvate prin intermediul videofonului sau, dacă se dovedea necesar, printr-o întrevedere între Președinte și Computerul Central.
Alvin cunoștea din vedere majoritatea membrilor Consiliului; prezenţa atîtor chipuri familiare îl liniști. Aidoma lui Jeserac, nu păreau a-i fi ostile, ci indicau numai îngrijorare și nedumerire. În definitiv, cu toţii erau oameni înţelepţi. Dovada că ei greșeau îi putea indispune, dar Alvin nu credea că aveau să-i poarte pică. Cîndva, demult, o asemenea presupunere ar fi fost extrem de riscantă, însă natura umană se îmbunătăţise de atunci din anumite puncte de vedere.
Urmau să-l asculte, lipsiţi probabil de prejudecăţi, dar nu aprecierile lor erau cele importante. Judecătorul lui nu îl reprezenta în primul rînd Consiliul. Era Computerul Central.
Șaisprezece
Nu s-au desfășurat nici un fel de formalităţi. Președintele declară ședinţa deschisă, apoi se răsuci spre tînăr:
— Alvin, rosti cu blîndeţe, am vrea să ne relatezi ce ţi s-a întîmplat din momentul în care ai dispărut acum zece zile.
Utilizarea termenului «dispărut» era extrem de semnificativă, socoti Alvin. Consiliul încă refuza să admită că el părăsise cu adevărat Diasparul. Se întrebă dacă știau că în oraș intraseră străini; se îndoia. În caz afirmativ s-ar fi arătat mult mai alarmaţi.
Își povesti călătoria, limpede și fără înflorituri. Suna suficient de stranie și incredibilă pentru urechile lor și nu avea nevoie de exagerări. Într-un singur punct se depărtă de adevăr; nu pomeni nimic despre modul cum evadase din Lys. Era destul de plauzibil ca să folosească metoda încă o dată.
Fu fascinat să urmărescă felul în care atitudinea Consiliului se modifică pe parcursul istorisirii sale. La început, oamenii se arătaseră sceptici, refuzînd să accepte ceea ce reprezenta o negare a convingerilor lor, profanarea celor mai înrădăcinate mituri. Cînd Alvin le povesti despre dorinţa lui înflăcărată de a explora lumea din externi, despic convingerea, lipsită de argumente, că o asemenea lume exista în realitate, îl priviră ca pe o creatură ciudată și incomprehensibilă. Potrivit concepţiei lor, asta și era. Dar în cele din urmă fură siliţi să admită că Alvin avusese dreptate, iar ei greșiseră. În vreme ce povestea lui Alvin avansa, îndoielile li se risipeau treptat. Poale că nu agreau cele auzite, dar nu mai puteau nega evidenţa. Iar dacă s-ar fi simţit ispitiţi să o facă, însoţitorul tăcut al lui Alvin îi oprea.
Un singur aspect al relatării tînărului le trezi indignarea, însă nu împotriva lui. Un freamăt de nemulţumire dădu ocol sălii cînd Alvin relată dorinţa celor din Lys de a evita contactul cu Diaspar și măsurile întreprinse de Seranis pentru prevenirea unei asemenea catastrofe. Orașul se mîndrea cu civilizaţia sa, și avea motive. Faptul că altcineva îi considera inferiori depășea capacitatea de toleranţă a membrilor Consiliului.
Alvin fu foarte atent să nu jignească pe nimeni; dorea pe cît posibil să-i cîștige de partea lui. Se strădui să lase impresia că nu considera nimic rău în tot ceea ce întreprinse, și că se aștepta mai degrabă la laude decît la critici. Reprezenta cea mai bună strategie de adoptat, dezarmînd din capul locului majoritatea posibililor acuzatori. Avu de asemenea efectul — deși nu intenţionat — de a transfera întreaga vină asupra lui Khedron dispărutul. Alvin, devenise clar pentru toţi ascultătorii, era prea tînăr să întrezărească consecinţele primejdioase ale faptelor lui. Bufonul ar fi trebuit să știe mai bine ce se poate întîmpla, și totuși acţionase într-o manieră absolut iresponsabilă. Numai că ci nici nu știau că în final Bufonul însuși le adoptase pe deplin punctul de vedere.
Ca tutore al lui Alvin, Jeserac ar fi meritat și el să fie învinuit; unii consilieri chiar fi aruncară priviri pătrunzătoare. Dar Jeserac nu părea timorat, deși era perfect conștient de reproșul nerostit. Îl însufleţea o anumită mîndrie: aceea de a fi instruit mintea cea mai originală ce apăruse în Diaspar din Epoca Zorilor pînă în prezent, și nimic nu i-ar fi micșorat-o.
Abia după ce-și termină relatarea, Alvin încercă să-i influenţeze pe consilieri. Cumva, trebuia să-i convingă de adevărurile afirmate de cei din Lys, însă cum i-ar fi putut determina să înţeleagă ceva ce nu văzuseră niciodată și abia reușeau să-și imagineze?
— Mi se parc o tragedie că cele două ramuri supravieţuitoare ale speciei umane au rămas separate un asemenea răstimp. Într-o zi vom afla probabil cum s-a întîmplat, însă acum e mult mai important să reparăm greșeala. Niciodată nu trebuie să se mai întîmple așa ceva. În Lys am protestat contra opiniei care proclamă superioritatea lor. Într-adevăr, ei ne pot învăţa multe lucruri, dar și de la noi ar afla destule. Dacă pornim în schimb de la ideea că nu avem nimic de învăţat unii de la ceilalţi, nu devine oare limpede că și noi și ei greșim?