Se uită întrebător de-a lungul semicercului de feţe și încurajat, continuă:
— Strămoșii noștri au clădit un imperiu ale cărui hotare au ajuns la stele. Oamenii călătoreau în voie între acele lumi… Astăzi urmașii lor se tem să depășească zidurile unui oraș. Să vă spun de ce?
Făcu o pauză; nu se clintea nimeni în sala cea mare.
— Deoarece ne temem — ne temem de ceva petrecut la începutul istoriei. Am aflat adevărul în Lys, deși îl bănuisem de multă vreme. Va trebui oare să ne ascundem de-a pururea în Diaspar, ca niște lași, pretextînd că nu există nimic altceva în afara Orașului? Pentru că acum un miliard de ani, Invadatorii ne-au silit să ne refugiem pe Terra?
Pusese degetul pe rană; dezvăluise spaima lor secretă, acea spaimă pe care el n-o încercase niciodată și a cărei putere n-o înţelegea. Acum puteau să facă ce doreau. Rostise adevărul, așa cum îl vedea el.
Președintele îl privi cu gravitate.
— Mai vrei să spui ceva înainte ca să hotărîm ce măsuri trebuie luate?
— Ar mai fi un lucru. Doresc să prezint robotul Computerului Central.
— De ce? Știi doar că ceea ce se petrece în această încăpere este cunoscut de el…
— Totuși asta vreau, replică Alvin politicos, dar ferm. Solicit atît permisiunea Consiliului, cît și pe cea a Computerului.
Înainte ca bărbatul să răspundă, în sală răsună o voce limpede și calmă. Alvin n-o auzise niciodată în viaţa lui, însă realiză imediat cine anume vorbea. Aparatele obișnuite de informaţii, fragmentele periferice ale uriașei inteligenţe artificiale, se puteau adresa oamenilor — însă nu posedau acel timbru inconfundabil, încărcat de înţelepciune și autoritate.
— Lăsaţi-l, zise Computerul Central.
Alvin se uita spre Președinte, fără să încerce să-și exploateze succesul. Se mulţumi să întrebe:
— Îmi permiteţi să plec?
Omul privi în jur, nu înregistră nici o împotrivire și răspunse oarecum neajutorat:
— Da. Custozii te vor însoţi și te vor aduce înapoi după ce vom termina discuţia.
Tînărul făcu o plecăciune scurtă, ușa se dilată înaintea lui și el ieși din cameră. Jeserac îl urmă. Cînd ușile se închiseră în spatele lor, Alvin se răsuci.
— Ce crezi că va decide Consiliul? întrebă agitat.
Jeserac zîmbi.
— Nerăbdător ca întotdeauna… Nu știu ce bază poţi pune pe părerea mea, însă cred că în primul rînd vor decide sigilarea Mausoleului lui Yarlan Zey, ca nimeni să nu mai repete călătoria ta. Diaspar ar continua să existe ca și înainte, netulburat de lumea exterioară.
— De asta mi-este teamă, replică Alvin cu amărăciune.
— Încă speri să schimbi lumea?
Tînărul nu-i răspunse imediat; știa că Jeserac îi ghicise intenţiile, dar nu și planurile de viitor, pentru simplul motiv că nu avea încă nici unul. Ajunsese într-un stadiu în care improviza, adaptîndu-se continuu fiecărei noi situaţii.
— Consideri că sînt vinovat? întrebă deodată, iar tutorele rămase surprins de tonul nou din glasul său. Părea supus, sugerînd că pentru prima dată, Alvin căuta aprobarea celor din jur. Jeserac fu mișcat, dar era prea înţelept ca să ia situaţia în serios. Alvin se găsea sub o tensiune considerabilă și n-ar fi fost prudent să spere în transformarea definitivă a caracterului lui.
— Nu-i ușor de răspuns. Sînt tentat să afirm că orice experienţă e valoroasă. Nu se poate nega că ai contribuit din plin la îmbogăţirea cunoștinţelor noastre, dar în același timp ai sporit și numărul pericolelor ce ne ameninţă. Cine știe care din aceste urmări va fi mai importantă în timp? Te-ai gîndit vreodată?
O clipă, dascălul și elevul se priviră gînditori, înţelegîndu-se reciproc mai bine ca niciodată. Apoi se întoarseră spre coridorul lung ce pornea din sala Consiliului, cu escorta în urma lor.
Lumea subterană nu fusese făcută pentru om. Sub strălucirea luminilor albastre — atît de intense încît pe Alvin îl usturau ochii — coridoare lungi și spaţioase se pierdeau la infinit. Probabil pe acolo circulau roboţii Diasparului în viaţa lor fără de sfîrșit. Pașii oamenilor însă nu răsunaseră de veacuri pe pardoseală de piatră.
Acesta era orașul subteran, orașul paralel al mașinilor, fără de care Diaspar nu ar fi existat. Cîteva sute de metri mai departe, coridorul intra într-o sală circulară, cu diametrul de aproape doi kilometri, al cărei plafon îl susţineau coloane uriașe, suportînd și greutatea inimaginabila a Centralei Energetice. Conform hărţilor, aici Computerul Central medita de o veșnicie, supraveghind împlinirea Diasparului.
Sala era mult mai vastă decît îndrăznise Alvin să-și închipuie, dar unde se afla ordinatorul? Se așteptase să găsească o unică și gigantică mașină, deși își dădea seama că reprezentarea respectivă era naivă. Panorama uluitoare, de neînţeles, din faţa lui îl determină să se oprească, uimit și nesigur.
Coridorul pe unde veniseră se deschidea sus în peretele încăperii, cu siguranţă cea mai voluminoasă cavitate construita vreodată de om, iar de ambele părţi, rampe lungi coborau pe o platformă îndepărtată. Acoperind suprafaţa puternic iluminată se zăreau sute de construcţii albe, mari, atît de multe încît un moment Alvin avu impresia că privește un oraș subteran. Imaginea îl tulbură profund și n-avea s-o uite pe de-a-ntregul niciodată. Nu vedea nimic din ce așteptase: sclipirea familiară a metalului pe care, de la începutul timpului, omul se obișnuise să-l asocieze roboţilor, loialii săi servitori.
Aici se ajunsese la capătul unei evoluţii, aproape la fel de îndelungate cît cea a Omului. Începuturile ei se pierdeau în negurile Epocii Zorilor, cînd omenirea învăţase să folosească energia și populase întreaga lume cu aparate zgomotoase. Aburul, apa, vîntul fuseseră îmblînzite pentru o vreme, iar apoi abandonate. Secole la rînd lumea trăise utilizînd energia materiei, după care o înlocuise. Cu fiecare schimbare, vechile mașinării fuseseră uitate și altele noi le luaseră locul. Lent, de-a lungul a mii de ani, idealul mașinii perfecte se conturase tot mai limpede — idealul care cîndva fusese un vis, apoi o perspectivă îndepărtată, iar în cele din urmă devenise o realitate.
Nici o mașină nu trebuie să conţină părţi în mișcare.
Aceasta reprezenta expresia finală a acelui vis. Împlinirea lui durase poate o sută de milioane de ani, iar în momentul triumfului, Omul îi întorsese pentru totdeauna spatele. Mașinile atinseseră desăvîrșirea, capabile să se auto-întreţină veșnic, slujindu-și în același timp stăpînii.
Alvin nu se întrebă care din structurile albe și tăcute constituia Computerul Central. Știa că acesta le cuprindea pe toate și că se extindea mult în afara sălii, incluzînd toate aparatele din Diaspar, fie ele mobile ori fixe. Așa cum propriul său creier însuma miliarde de celule individuale, dispuse într-un spaţiu de ordinul miilor de centimetri cubi, la fel elementele fizice ale Computerului Central erau răspîndite pe întreaga suprafaţă a Diasparului. Poate că încăperea nu conţinea decît sistemul de interconectare, prin care se legau laolaltă unităţile dispersate. Tînărul privi în josul rampelor suprafaţa vastă. Cunoscînd ceea ce se petrece în Diaspar, Computerul Central trebuia să știe că el ajunsese acolo. Nu-i rămînea altceva de făcut decît să aștepte instrucţiuni.
Vocea de acum familiară, ce continua să inspire respect, se auzi atît de încet și de aproape încît Alvin fu convins că cei din escortă nu auziseră nimic.