— …Lui Fritz ce-i pasă? se plângea Otto, schimbând întruna coșul dintr-o mână în alta. El se duce la Hofstatter o dată, cel mult de două ori pe lună, când nu mai avem ce mânca, o pipăie pe proasta aia și apoi… Da’ eu mă duc de două și de trei ori pe săptămână… Căci Hofstatter, smintit-smintit, dar e un om priceput, știi ce relații a legat cu fermierii? Are produse calitatea întâi și nu vinde scump… Sunt făcut praf! Eu trebuie să-i asigur atașamentul veșnic al lui Fritz pentru Else. Eu să-i asigur sfârșitul inexorabil al evreimii mondiale. Înaintarea neabătută a trupelor marelui Reich spre această prăvălie — tot eu… M-am încurcat eu însumi și cred că și pe el l-am înnebunit de tot. Mi-e rușine, zău: pe un bătrân nebun îl aduc în stare de nebunie totală. Știi ce m-a întrebat adineauri? Ce ar putea să însemne pavianii ăștia? Iar eu, fără să mă gândesc, i-am trântit: e un desant, zic, viclenie ariană. Tu n-o să mă crezi — m-a îmbrățișat și mi-a tras un pupat lung…
— Da’ Else ce zice? întrebă Andrei curios. Că ea nu e nebună. Otto se îmbujoră la față și mișcă din urechi.
— Else… zise el și tuși. Și aici trudesc ca un cal. Pentru ea este totuna: Fritz, Otto, Ivan, Abram… Fata are treizeci de ani, și Hofstatter îi îngăduie să ne primească doar pe noi — pe Fritz și pe mine.
— Sunteți niște canalii, și tu, și Fritz, zise Andrei sincer.
— Mai rău nici că se poate! consimți Otto cu tristețe. Da’ știi ce e mai îngrozitor? Nu-mi pot închipui cum o să ieșim din beleaua asta. Sunt un om slab, lipsit de voință.
Nu mai vorbiră. Până acasă, Otto pufai mereu, schimbându-și coșul când într-o mână, când într-alta. El nu vru să mai urce.
— Du asta sus și pune apă la fiert într-o oală mare, zise eL Și dă-mi niște bani, trag o fugă până la magazin, poate fac rost de niscaiva conserve. — El șovăi, lăsând ochii în jos. — Și asta… lui Fritz… nu-i spune. Că o să scoată sufletul din mine. Știi cum este Fritz — îi place să rămână totul în taină. Da’ cui nu-i place?
Se despărțiră, și Andrei sui cu poverile pe scara de serviciu. Coșul era atât de greu, de parcă Hofstatter îl încărcase cu ghiulele de fontă. Da, frățioare, își zicea Andrei cu îndârjire. Ce Experiment mai e și ăsta dacă se petrec asemenea lucruri? O să experimentezi mai mult de o groază cu alde Otto și cu alde Fritz. Cum au putut face așa ceva, mișeii — fără pic de rușine, fără scrupule? De unde? își zise el cu amărăciune. Wermacht. Hitlerjugend. Niște lepădături. Nu, o să stau de vorbă cu Fritz! Asta n-o pot lăsa așa — omul se descompune moral sub ochii tăi. Și din el poate ieși un om. Trebuie! La urma urmelor, pot spune că atunci mi-a salvat viața. Puteau să-mi vâre șișul în spate — și gata. Toți au făcut pe ei, toți au ridicat labele, numai Fritz… Nu, ăsta-i om! Pentru el trebuie să te bați…
Andrei alunecă pe urmele activității pavianilor, trase o înjurătură, propunându-și să se uite pe unde calcă.
De-abia ajuns în bucătărie, înțelese că în apartament totul se schimbase. În sufragerie bubuia, hârâind, patefonul. Se auzea zăngănit de vase, târșâitul picioarelor dansatorilor. Și peste toate aceste sunete se ridica vocea de bas cunoscută a lui Iuri Konstantinovici: „Tu, frățioare, în privința economiei și sociologiei las-o mai moale. Ne putem lipsi de ele. Dar libertatea, frățioare — asta-i altă discuție. Pentru libertate poți să-ți frângi șira spinării…”
Pe aragaz clocotea apa într-o oala mare, pe masă era pregătit un cuțit proaspăt ascuțit, și din cuptor mirosea ademenitor a friptură. Într-un colț, rezemați unul de altul se aflau doi saci obezi, iar deasupra lor odihneau pufoaica unsuroasă și pârlită, biciul cunoscut și niște hamuri.
Faimoasa mitralieră se afla tot aici, montată, gata de a fi întrebuințată, cu încărcătorul fixat în lăcaș. Sub masă sclipea languros o damigeană de un sfert de vadră, de care se lipiseră paie și tărâțe de porumb.
Andrei lăsă jos coșul și sacoșa.
— Hei, trântorilor! strigă el. Fierbe apa.
Basul lui Davîdov amuți, iar în ușă apăru Selma, îmbujorată și cu ochii strălucitori, iar în spatele ei, ca un stâlp, stătea Fritz. Probabil că abia se opriseră din dans, și arianul încă nu se gândea să-și ia labele imense și roșii de pe talia Selmei.
— Salutări de la Hofstatter! îi zise Andrei. Else e neliniștită că nu mai treci pe la ei… Copilașul face curând o lună!
— Ce glumă idioată! declară Fritz cu repulsie, totuși își luă labele. Unde-i Otto?
— Adevărat, apa clocotește! anunță Selma mirată. Ce să facem cu ea?
— Ia cuțitul, zise Andrei, și apucă-te să cureți cartofii. Fritz, după câte știu, îți place salata de cartofi. Așa că — ocupă-te, iar eu mă duc să-mi îndeplinesc rolul de gazdă.
Tocmai se îndrepta spre sufragerie, când în ușă îi bară calea Izea Katzman. Figura lui strălucea de încântare.
— Ascultă, șopti el, chicotind și stropind cu salivă. De unde l-ai luat pe tipul ăsta extraordinar? Acolo la ei, la ferme, se pare că este Vestul Sălbatic, cu adevărat! Volnicia americană.
— Volnicia rusească nu este mai rea decât cea americană, rosti Andrei dușmănos.
— Desigur! Desigur! strigă Izea. „Când căzăcimea evreiască s-a răsculat, la Birobidjan a fost revoluție-revoluție, iar cine poftește să cucerească Berdicevul nostru, aceluia îi va răsări un furuncul pe burtă!…”
— Termină cu asta, rosti Andrei cu asprime. Nu-mi place… Fritz, ți-i dau în subordine pe Selma și pe Katzman, puneți-vă pe treabă, da’ mai repede, mi-e o foame de lup… Și să nu faceți gălăgie — o să bată la ușă Otto, s-a dus după conserve.
Punând în felul acesta lucrurile la punct, Andrei se grăbi să ajungă în sufragerie și primul lucru pe care îl făcu fu să strângă cu putere mâna lui Iuri Konstantinovici. Iuri Konstantinovici, la fel de roșu la față și mirosind puternic, stătea în mijlocul camerei, cu picioarele depărtate în cizmele din foaie de cort, cu mâinile vârâte sub centura soldățească. Ochii lui erau voioși și ușor întărâtați — asemenea ochi Andrei văzuse la oameni cutezători, cărora le plăcea să muncească bine, să bea zdravăn și să nu aibă teamă de nimic pe lume.