— Dumneata ai scornit asta, Iuri Konstantinovici? se întoarse spre el Izea cu mare interes.
Nenea Iura își pipăi falca dreaptă și răspunse nedefinit:
— S-a născut în discuții.
Izea bătu cu pumnul în masă.
— Formidabilă chestie! zise el cu înflăcărare. De ce? De unde? De ce la oameni foarte diferiți, care de altfel gândesc, în general, cu totul conformist, se naște această idee privind originea neomenească a Mentorilor? Ideea că Experimentul este coordonat de niște forțe superioare?
— Eu, de pildă, l-am întrebat direct, interveni Kensi: „Sunteți veniți din altă lume?” El a ocolit un răspuns direct, dar practic nici n-a negat.
— Mie mi-a spus cineva că sunt oameni din altă dimensiune, zise Andrei. Se jena să vorbească despre Mentor, ca despre o treabă de familie, cu oameni străini. Dar nu sunt sigur că am înțeles bine… Poate că asta a fost o alegorie…
— Eu nu vreau! declară deodată Fritz. Eu nu sunt insectă. Sunt eu însumi. A-a! — El dădu din mână. — Parcă ajungeam eu aici dacă nu era prizonieratul?
— Dar de ce? vorbi Izea. De ce? Și eu simt mereu un fel de protest interior și nu-mi dau seama despre ce este vorba. Poate că țelurile lor, în ultimă instanță, seamănă cu ale noastre…
— Păi, eu ce-ți explic? se bucură Andrei.
— Nu în sensul ăsta, se scutură Izea nerăbdător. Nu-i totul așa drept ca la tine. Ei încearcă să se dumirească în privința omeniri, înțelegi? Să se lămurească! Iar problema noastră numărul unu care este? Aceeași: să ne lămurim în privința omenirii, în privința noastră. În felul acesta, lămurindu-se ei, poate ne ajută să ne lămurim și noi?
— A, nu, prieteni! zise Kensi, clătinând din cap. Ah, nu vă faceți iluzii. Ei pregătesc colonizarea pământului și studiază pe noi psihologia viitorilor robi…
— Ei, Kensi, de ce? rosti Andrei dezamăgit. De ce aceste presupuneri cumplite? Eu cred că pur și simplu nu-i cinstit să gândim astfel despre ei…
— Desigur, eu nu gândesc așa, răspunse Kensi. Numai că mă încearcă un sentiment ciudat… Toate astea — pavianii, transformarea apei, harababura din ce în ce mai mare… Într-o bună dimineață, ne vom pomeni că ne-au încurcat limbile… Parcă ne pregătesc sistematic pentru o lume sinistră, în care vom trăi acum și pururea și-n vecii vecilor. Asta-i ca în Okinawa… Eram pe atunci copil, era război și, la școala noastră, copiilor din Okinawa li se interzicea să vorbească în dialectul lor. Numai în japoneză. Iar când vreunul era prins, i se atârna o tăbliță de gât: „Nu știu să vorbesc corect”. Și pe urmă mergea cu tăblița asta.
— Da, da, înțeleg… rosti Izea, cu un zâmbet neclintit, ciupindu-și negul de pe gât.
— Iar eu nu înțeleg! declară Andrei. Toate acestea sunt, probabil, o interpretare denaturată… Experimentul este Experiment. Firește, noi nu înțelegem nimic. Dar nici nu trebuie să înțelegem! Aceasta e condiția principală. Dacă vom înțelege de ce ne-au invadat pavianii și ce rost are schimbarea profesiilor… această înțelegere va condiționa comportamentul nostru. Experimentul își pierde puritatea și va eșua! Tu ce crezi, Fritz?
Fritz clătină din capul lui blond-spălăcit.
— Nu știu. Pe mine nu mă interesează asta. Nu mă interesează ce doresc EI acolo. Pe mine mă interesează ce vreau EU. Iar eu vreau să pun ordine în babilonia asta. În general, careva dintre voi spunea, nu-mi mai aduc aminte, că, poate, țelul Experimentului constă în a-i alege pe cei mai energici, mai capabili, mai tari… Ca să nu trăncănească și să nu se întindă ca un aluat, și să nu se țină de fîlosofie, ci să persevereze. Dintre aceștia vor alege, dintre cei ca mine, sau, să zicem, ca tine, Andrei, și-i vor trimite din nou pe Pământ. Deoarece, dacă aici n-am tremurat, nici acolo n-o să tremurăm…
— E foarte posibil, spuse Andrei cu aerul cel mai serios. Și eu admit asta.
— Însă Donald socotește că Experimentul a eșuat demult de tot, spuse Van încetișor. Toți se uitară la el. Van ședea în poza de pace de mai înainte — cu capul retras între umeri și fața ridicată spre tavan; ochii lui erau închiși.
— A spus că Mentorii s-au încurcat în propriul proiect, au încercat tot ce a fost posibil, și acum nici ei nu mai știu ce să facă. El a zis așa: au dat faliment. Și, acum, totul se desfășoară pur și simplu din inerție.
Complet dezorientat, Andrei duse mâna la ceafă și începu să se scarpine. Bravo, Donald! De aceea nu pare în apele sale… Ceilalți tăceau și ei. Nenea Iura își răsucea o țigară, Izea cu zâmbetul încremenit își ciupea și tortura negul, Kensi începuse din nou să mănânce varză, iar Fritz privea țintă la Van, mișcându-și maxilarul la stânga și la dreapta. Uite așa începe descompunerea, îi trecu prin cap lui Andrei. De la astfel de discuții. Neînțelegerea generează neîncrederea. Neîncrederea — moartea. Este foarte, foarte periculos. Mentorul a spus deschis: important este să crezi în idee până la sfârșit, fără să privești înapoi. Să îți dai seama că neînțelegerea constituie condiția absolut obligatorie a Experimentului. Firește, acesta este lucrul cel mai greu. Majoritatea celor de aici nu sunt căliți din punct de vedere ideologic, nu sunt convinși de iminența viitorului luminos. Că astăzi poate să fie oricât de greu și de rău, și mâine — la fel, dar poimâine vom vedea negreșit cerul înstelat, și pe strada noastră va fi sărbătoare…
— Eu sunt un om fără carte, spuse deodată nenea Iura, lipindu-și duios țigara cu limba. Eu n-am decât patru clase, dacă vreți să știți, și i-am spus aici lui Izea că eu, să spunem deschis, pur și simplu am fugit încoace… Ca și tine… — El arătă cu țigara spre Fritz. — Numai că ție ți s-a deschis drumul din prizonierat, iar mie, care va să zică, din sat. Eu, dacă nu punem la socoteală războiul, mi-am trăit toată viața la țară și toată viața mea a fost mohorâtă, fără o rază de lumină. Dar aici, iată, am avut parte de bucurii! Ce pun ei la cale, acolo, cu Experimentul lor, vă spun drept, fraților, nu e o treabă pentru mintea mea, și nici măcar nu e prea interesant. Aici însă eu sunt un om liber și atâta vreme cât nu s-au atins de libertatea asta a mea, nici eu n-o să mă ating de nimeni. Dacă însă aici se va găsi cineva să schimbe situația noastră actuală de fermieri, eu vă făgăduiesc cu toată fermitatea: din orașul vostru n-o să rămână piatră pe piatră. Noi, mama voastră, nu suntem paviani. Noi, mama voastră, n-o să vă lăsăm să ne puneți zgărzi la gât!… Așa stau lucrurile, frățioare, spuse el, adresându-se anume lui Fritz.
Izea chicoti distrat, și din nou se instaura o tăcere jenantă. Discursul lui nenea Iura îl miră întrucâtva pe Andrei, și el socoti că Iuri Konstantinovici a avut o viață deosebit de grea și, dacă el spune că n-a avut parte de bucurii, înseamnă că are temeiuri serioase, de care n-o să-l întrebe, cu atât mai puțin acum — ar însemna lipsă de tact. Iată de ce nu spuse decât atât:
— Este prea devreme să ridicăm aceste probleme. Experimentul nu va dura prea multă vreme, avem de lucru până peste cap, trebuie să muncim și să credem în justețea…
— Asta de unde ai scos-o că Experimentul nu va dura mult? îl întrerupse Izea ironic. Experimentul o să dureze o sută de ani, nu mai puțin. Adică va dura, probabil, și mai mult, dar eu garantez pentru o sută de ani.
— Da’ tu de unde știi?
— Tu ai fost vreodată spre nord, mai departe? întrebă Izea.
Andrei se fâstâci. Habar nu avea, în general, că aici există un nord.