— Sunt custodele bazei de date a Consiliului, se prezentă ea.
— Sunt Haviland Tuf, de pe Arca.
— V-am recunoscut, zâmbi femeia. V-am văzut la ştiri. Cu ce vă pot fi de folos? Ah, aveţi ceva pe gât!
— Un pisoi, doamnă. E prietenos, explică el, se întinse şi-l scărpină pe Haos sub bărbie. Vă cer ajutorul într-o problemă măruntă. Deoarece sunt sclavul neajutorat al propriei mele curiozităţi şi dornic să-mi îmbogăţesc stocul sărac de cunoştinţe, m-am ocupat de curând cu studiul planetei dumneavoastră — istoria ei, obiceiurile, folclorul, politica, modelele sociale şi celelalte. Bineînţeles, am folosit toate textele standard şi serviciile bazelor de date publice, dar există un anume fragment de informaţie pe care n-am reuşit să-l procur. Un lucru mărunt, fără îndoială ridicol de uşor de aflat, dacă aş fi avut înţelepciunea de a şti unde să caut, dar absent, într-un mod inexplicabil, din toate sursele pe care le-am consultat. Urmărind acel crâmpei de informaţie, am contactat Centrul de prelucrare pentru învăţământ al S’uthlam-ului şi principala bibliotecă a planetei. Ambele m-au trimis la dumneavoastră. Şi aşa am ajuns aici…
Pe figura Custodelui se întipări brusc o expresie de maximă prudenţă.
— Înţeleg. Baza de date a Consiliului nu este, de obicei, accesibilă publicului, dar poate voi face o excepţie. Ce căutaţi?
— Un bob mărunt de informaţie, după cum am spus, şi v-aş rămâne îndatorat dacă aţi fi atât de amabilă să-mi răspundeţi la întrebare, alinându-mi curiozitatea arzătoare. Care este, exact, populaţia actuală a S’uthlam-ului?
Faţa femeii se întunecă.
— Această informaţie are caracter secret, răspunse ea, cu voce inexpresivă.
După care ecranul se înnegri.
Haviland Tuf rămase un moment pe gânduri, înainte de a se reconecta la baza de date pe care o folosise anterior.
— Mă interesează o imagine generală despre religia s’uthlameză, îi spuse el programului de căutate. Mai ales descrierea credinţei şi a sistemului etic al Bisericii Evoluţiei Vieţii.
După câteva ore, pe când era cufundat în lectură şi se juca, absent, cu Distrugere, care se trezise agitată şi flămândă, îl apelă Tolly Mune. Tuf înregistră informaţiile pe care le vizualizase anterior şi făcu să apară figura femeii pe un alt ecran din cameră.
— Comandant de port Mune, o salută el.
— Am auzit că ai încercat să afli secrete planetare, Tuf, rânji ea.
— Vă asigur că n-am avut asemenea intenţii. Oricum, sunt un spion lipsit de eficienţă, din moment ce tentativa mea a reprezentat un eşec sinistru.
— Hai să luăm masa împreună, îi propuse Tolly Mune. Poate reuşesc să răspund la întrebarea ta.
— În acest caz, permiteţi-mi să vă invit să cinăm la bordul Arcei. Bucatele mele, deşi nu-s excepţionale, au mai mult gust şi-s considerabil mai îmbelşugate decât hrana disponibilă în portul dumneavoastră.
— Mi-e teamă că acest lucru e imposibil. Am prea multe afurisite de sarcini pe cap, Tuf. Nu pot părăsi staţia. Să nu te temi că o să-ţi chiorăie maţele. Abia a sosit un transportor mare din Cămări — asteroizii noştri pentru agricultură din vecinătate, terraformaţi şi ai naibii de fertili. C.P. înhaţă prima din calorii. Salată proaspătă de neoiarbă, friptură din şuncă de vier-de-tunel, în sos de zahăr cafeniu, păstăi aromate, pâine de ciuperci, fructe-jeleu în frişcă adevărată şi bere. Bere importată, zâmbi ea.
— Pâine de ciuperci? făcu Haviland Tuf. Nu mănânc carne de animal, dar restul meniului pare foarte atrăgător. Accept cu încântare amabila dumneavoastră invitaţie. Dacă eliberaţi un doc pentru sosirea mea, voi veni cu Manticora.
— Foloseşte docul patru. E foarte apropiat de Casa Păianjenului. Asta-i Distrugere sau Haos?
— Distrugere, răspunse Tuf. Haos a plecat într-una din hoinărelile lui misterioase, aşa cum obişnuiesc să facă pisicile.
— N-am văzut niciodată un animal viu, declară Tolly Mune, bine dispusă.
— Pot să o aduc pe Distrugere, să vă edificaţi.
— Pe curând!
Şi Tolly Mune închise.
Mâncară la unu şi un sfert fix.
Camera de Cristal se afla în partea inferioară a Casei Păianjenului şi avea exteriorul alcătuit dintr-o cupolă din plastoţel transparent, cristalin. Dincolo de zidurile aproape invizibile ale cupolei se zăreau limpezimea neagră a spaţiului cosmic, întinderile cu stele reci şi complicatul model al pânzei. În jos, se vedeau exteriorul stâncos al staţiei, tuburile de transport fixate de suprafaţa ei, bulele umflate, argintii, ale habitaclurilor lipite de zona centrală, minaretele sculptate şi turnurile-săgeată strălucitoare ale hotelurilor de clasă stelară ce se înălţau în bezna rece. Exact deasupra lor plutea globul imens al S’uthlam-ului, colorat în albastru-deschis şi cafeniu, în jurul căruia se răsuceau modele alcătuite din nori. Spre el se îndrepta ascensorul, din ce în ce mai spre înalt, până când săgeata imensă devenea o dungă subţire, strălucitoare, după care dispărea complet din vedere. Peisajul era ameţitor.
De obicei, camera era folosită doar în ocazii speciale, oficiale. Ultima oară fusese deschisă cu trei ani în urmă, când Josen Rael urcase să se întreţină cu un demnitar străin aflat în vizită. Dar Tolly Mune înlăturase orice obstacol. Mâncarea fusese pregătită de un bucătar pe care-l împrumutase, pentru seara aceea, de pe o navă comercială aflată în tranzit spre Planeta lui Henry; serviciul de masă, antichitate de valoare, fusese luat de la Muzeul de Istorie Planetară; masa mare, din abanosfoc — un lemn negru, lucitor, străbătut de vine lungi, stacojii — oferea suficient spaţiu pentru douăsprezece persoane. Totul urma să fie servit de o falangă tăcută, discretă, de chelneri în uniforme azurii cu negru.
Tuf intră legănând pisica. Aprecie splendoarea mesei, apoi privi stelele şi pânza.
— Poţi vedea şi Arca, îi spuse Tolly Mune. Uite-o, pata aceea strălucitoare, dincolo de pânză, în stânga sus.
— Efectul acesta e obţinut prin proiecţie tridimensională? întrebă Tuf, alintând pisica.
— Pe naiba! E adevărat! rânji femeia. Nu te îngrijora, suntem în siguranţă. Strat triplu de plastoţel. Nici planeta, nici ascensorul n-or să cadă peste noi, iar şansa ca un meteorit să lovească cupola este astronomic de scăzută.
— Percep un trafic substanţial. Care-s şansele ca domul să fie atins de un turist ce pilotează un glisor pentru vid, închiriat, de o navă care a părăsit traseul sau de un inel-pulsator consumat?
— Mari, recunoscu Tolly Mune. Dar în clipa în care se va întâmpla aşa ceva, sasurile vor fi închise ermetic, vor suna sirenele şi se va deschide un adăpost de urgenţă. Asemenea măsuri sunt obligatorii în orice construcţie care ţine piept vidului. E vorba de reguli portuare. Aşa că, în situaţia improbabilă în care se va întâmpla ceva, avem costume cosmice, filtre de respirat, chiar şi un arzător laser, dacă am dori să încercăm să reparăm stricăciunea înainte să ajungă păienjeneii aici. Dar un asemenea lucru s-a întâmplat de două, trei ori de când există portul, aşa că bucură-te de privelişte şi nu fi prea nervos.
— Doamnă, zise Haviland Tuf cu o demnitate greoaie, nu-s nervos. Doar curios.
— Bine, acceptă ea şi-i făcu semn să se aşeze.
Tuf se ghemui pe un scaun şi rămase liniştit, mângâind blana neagră cu alb a lui Distrugere, în timp ce chelnerii aduceau farfuriile cu aperitive şi coşurile cu pâine fierbinte de ciuperci. Gustările erau de două feluri — plăcinte subţiri, umplute cu brânză condimentată, şi ceva ce semăna cu nişte şerpi mici — sau viermi mari — gătiţi în sos aromat de portocale. Tuf dădu două bucăţi din ultimul fel pisicii sale, care le devoră lacomă. Apoi apucă o plăcintă, o mirosi şi muşcă din ea delicat. Înghiţi şi dădu din cap.