— Excelent! se pronunţă el.
— Deci aşa arată o pisică, zise Tolly Mune.
— Într-adevăr, răspunse Tuf, rupând o bucată de pâine de ciuperci — un fuior de aburi se ridică din interiorul ei când o frânse — şi acoperind-o metodic cu un strat gros de unt.
Tolly Mune îşi luă pâinea şi-şi fripse degetele cu coaja fierbinte. Insistă, nedorind să dea semne de slăbiciune în faţa lui Tuf.
— Bună! exclamă ea, după prima îmbucătură. Ştii, Tuf, dineul ăsta… mulţi s’uthlamezi nu mănâncă atât de bine.
— Acest fapt n-a scăpat atenţiei mele, replică Tuf apucând cu două degete alt şarpe şi întinzându-i-l lui Distrugere, care se căţără pe braţul lui, să ajungă la el.
— De fapt, conţinutul caloric al acestei mese reprezintă, aproximativ, ceea ce consumă cetăţeanul mediu într-o săptămână.
— Numai după gustări şi pâine, m-aş aventura să sugerez că m-am bucurat de mai multă plăcere gustativă decât un s’uthlamez mediu într-o viaţă întreagă, comentă impasibil Tuf.
Li se aduse salata. Tuf o gustă şi o declară bună. Tolly Mune îşi împrăştie mâncarea prin farfurie şi aşteptă până când chelnerii se retraseră la locul lor, lângă perete.
— Tuf, cred că ai o întrebare…
Haviland Tuf ridică privirea din farfurie şi se uită la ea, cu figura-i lungă, albă, inexpresivă.
— Corect, răspunse el.
Şi Distrugere se uita la ea, cu ochi înguşti, verzi ca neoiarba din salată.
— Treizeci şi nouă de miliarde, spuse Tolly Mune cu voce calmă, dură.
— Într-adevăr…, clipi Tuf.
— Ăsta-i singurul tău comentariu?
Tuf privi globul bulbucat al S’uthlam-ului, de deasupra lor.
— Deoarece mi-aţi solicitat opinia, comandant de port Mune, voi îndrăzni a spune că, deşi planeta, de sus, pare teribil de întinsă, eu mă întreb dacă-i suficient de mare. Fără a intenţiona să vă cenzurez moravurile, cultura şi civilizaţia, îmi trece prin minte că o populaţie de treizeci şi nouă de miliarde poate fi considerată, ca întreg, puţin exagerată.
— Mie-mi spui? rânji Tolly Mune şi făcu semn unui chelner să aducă băutura.
Berea era densă, cafenie, cu spumă grea, aromată. Fusese servită în halbe imense, din sticlă gravată, cu două mânere. Femeia o ridică pe a ei puţin cam neîndemânatică, privind lichidul care plescăia.
— Singurul lucru legat de gravitaţie cu care nu m-am obişnuit niciodată… Lichidele ar trebui să fie în recipiente pentru stors. Chestiile astea par… atât de murdăritoare, gata oricând să producă un accident.
Sorbi şi se alese cu o mustaţă de spumă.
— E bună, zise ea, ştergându-şi gura cu dosul palmei. Să renunţăm la fentele astea, Tuf, continuă ea, aşezând halba pe masă cu grija excesivă a celui neobişnuit cu o gravitaţie cât de mică. Evident că ai bănuit ceva despre problema noastră, a suprapopulării, altfel nu te-ai fi interesat. Şi ai scotocit după tot felul de informaţii. Cu ce scop?
— Curiozitatea-i trista mea maladie, doamnă. M-am gândit să lămuresc enigma constituită de S’uthlam, poate cu vaga speranţă că în urma studiului voi găsi vreun mijloc de a rezolva prezentul nostru impas.
— Şi?
— Aţi confirmat presupunerea pe care am fost silit s-o fac, referitoare la populaţia dumneavoastră în exces. Oraşele întinse se înalţă tot mai sus, pentru că trebuie să găzduiţi această populaţie în creştere, străduindu-vă din greu să apăraţi de năvală zonele agricole. Portul dumneavoastră este impresionant de ocupat, iar marele ascensor se mişcă fără încetare, pentru că nu aveţi capacitatea de a vă hrăni propria populaţie şi trebuie să importaţi mâncare de pe alte planete. Sunteţi temuţi, probabil urâţi de vecini, pentru că în urmă cu secole aţi încercat să rezolvaţi problema populaţiei prin emigraţie şi anexiuni, până aţi fost opriţi în mod violent prin război. Poporul dumneavoastră nu creşte animale de casă, pentru că pe S’uthlam nu-i loc pentru specii ne-umane care nu reprezintă verigi directe, eficiente şi necesare în lanţul hranei. Sunteţi, în medie, destul de mici în comparaţie cu normele omeneşti, din cauza rigorilor impuse de secolele de lipsuri nutriţionale, şi raţionalizaţi totul fără să recunoaşteţi, obligaţi fiind de considerente economice. Şi fiecare generaţie urmează altei generaţii, fiecare mai scundă şi mai slabă decât cea anterioară, străduindu-se să supravieţuiască din resurse tot mai reduse. Toate aceste nenorociri sunt direct atribuibile supraabundenţei de populaţie.
— Nu pari că ne aprobi, Tuf.
— Nu intenţionez să vă critic. Nu duceţi lipsă de virtuţi. Sunteţi, în principal, oameni harnici, cooperanţi, etici, civilizaţi şi inteligenţi, iar societatea, tehnologia şi, îndeosebi, ritmul de progres intelectual merită să fie admirate.
— Tehnologia noastră, spuse sec Tolly Mune, e singurul lucru care ne-a salvat cururile afurisite. Importăm treizeci şi patru la sută din caloriile brute. Obţinem, probabil, încă douăzeci de procente de pe terenul agricol care ne-a rămas. Restul hranei provine din fabricile de mâncare, fiind prelucrată din petrochimicale. Acest procent creşte în fiecare an — e singura soluţie. Numai că fabricile de mâncare nu pot accelera producţia suficient de mult pentru a ţine pasul cu creşterea populaţiei. O problemă afurisită.
— Scad rezervele de petrol, se hazardă Tuf.
— Ai dreptate. O resursă neregenerabilă care se duce, Tuf!
— Fără îndoială, conducătorii ştiu, cu aproximaţie, când va începe foametea.
— Peste douăzeci şi şapte de ani standard. Mai mult sau mai puţin. Data se schimbă constant, pe măsură ce se modifică diferiţi factori. Înainte de foamete, vom avea război. Aşa cred unii dintre experţii noştri. Sau poate că vom avea război şi foamete. Oricum, vor muri o mulţime de oameni. Suntem oameni civilizaţi, Tuf, ai recunoscut chiar tu. Atât de civilizaţi că nu-ţi vine să crezi. Cooperanţi, etici, susţinători ai vieţii şi toată gargara. Chiar dacă totul se prăbuşeşte. Condiţiile de viaţă din suburbii devin tot mai rele, au fost rele de generaţii întregi, iar unii dintre conducătorii noştri au ajuns să spună că acolo se involuează, că oamenii se transformă într-un soi de paraziţi. Au loc crime, violuri, tot felul de violenţe, a căror rată creşte în fiecare an. În ultimele optsprezece luni, au existat două cazuri de canibalism. Şi va fi şi mai rău în anii ce vor veni. Problemele cresc o dată cu curba populaţiei. M-ai recepţionat, Tuf?
Chelnerii se întoarseră, aducând felul principal. Pe platou erau îngrămădite felii de carne aburinde, abia scoase din cuptor, şi patru feluri de legume. Haviland Tuf permise ca farfuria să-i fie umplută cu vârf cu păstăi-aromate, piure de mirosici, rădăcini-dulci şi noduri-untoase, apoi rugă chelnerul să taie câteva feliuţe de carne pentru Distrugere. Tolly Mune se servi cu o bucată zdravănă de şuncă şi o acoperi cu sos cafeniu, dar după prima înghiţitură îşi dădu seama că-i dispăruse pofta de mâncare. Se uită la Tuf, care se îndopa.
— Ei bine? îl îmboldi ea.
— Probabil că aş putea să vă fac un mic serviciu, în această problemă încurcată, zise Tuf, înfigând cu dibăcie furculiţa în păstăile-aromate.
— Ai putea să ne faci un mare serviciu. Vinde-ne Arca. E singura salvare, Tuf. Ştii prea bine. Şi eu ştiu. Spune preţul. Fac apel la afurisitul tău simţ al moralităţii. Vinde şi vei salva milioane de vieţi. Poate miliarde. Nu numai că te vei îmbogăţi, dar vei deveni un erou. Spune un singur cuvânt şi dau planetei ăsteia afurisite numele tău!