Tuf se uită la femeie. Distrugere se apropie iute de desert.
— Poziţia mea a rămas neschimbată.
— Îmi pare rău, zise Tolly Mune. N-aş fi vrut să fac asta.
Pocni din degete. În tăcerea acelei clipe, în care singurul sunet era cel scos de Distrugere ce lingea frişca, pocnetul răsună ca o împuşcătură. Chelnerii aliniaţi de-a lungul pereţilor cristalini, transparenţi, căuta-ră în jachetele lor comode, aurii cu negru, şi scoaseră la iveală arme neuronice.
Tuf clipi, întoarse capul întâi spre dreapta, apoi spre stânga, examinând fiecare bărbat pe rând, în timp ce Distrugere înghiţea fructele.
— Trădare, zise el, cu glas inexpresiv. Sunt teribil de dezamăgit. Încrederea şi firea mea cumsecade au fost rău răsplătite.
— Mi-ai forţat mâna, prost afurisit!
— Asemenea şir de insulte agravează trădarea, nu o scuză! declară Tuf, cu linguriţa în mână. Acum voi fi ucis mişeleşte, în secret?
— Suntem oameni civilizaţi, spuse Tolly Mune, furioasă pe Tuf, pe Josen Rael, pe afurisita de Biserică a Evoluţiei Vieţii şi, în special, pe ea, pentru că se pretase să facă aşa ceva. Nu vei fi omorât. Nici măcar n-o să-ţi furăm epava aia blestemată, la care ţii atât de mult. Totu-i legal. Eşti arestat, Tuf.
— Într-adevăr… Vă rog să acceptaţi capitularea mea. Am fost întotdeauna dornic să mă supun legilor locale pertinente. Sub ce acuzaţie voi fi judecat?
Tolly Mune zâmbi subţire, fără bucurie, ştiind că în noaptea aceea, în Casa Păianjenului, i se va spune Văduva de Oţel. Arătă spre capătul mesei, unde Distrugere îşi lingea frişca de pe mustăţi.
— Aducere ilegală de paraziţi în Portul S’uthlam-ului.
Tuf aşeză cu grijă linguriţa pe masă şi-şi încrucişă mâinile pe burtă.
— Îmi amintesc că am adus pisica aici la invitaţia dumneavoastră specială.
Tolly Mune scutură din cap.
— Nu ţine, Tuf. Am înregistrat convorbirea. Am afirmat că n-am văzut niciodată un animal viu, dar a fost o simplă declaraţie conjuncturală, pe care nici un tribunal n-o va considera ca incitare la violarea criminală a legilor noastre sanitare. Nici măcar un tribunal de-al tău.
— Înţeleg. În acest caz, să renunţăm la pierderea de timp cu formalităţile legale. Recunosc că-s vinovat şi voi plăti amenda prevăzută pentru această infracţiune minoră.
— Bine. Amenda este de cincizeci de standarzi, spuse Tolly Mune, făcând un gest, iar unul dintre bărbaţi înaintă şi înhăţă pisica de pe masă. Bineînţeles, încheie ea, parazitul respectiv va fi distrus.
— Urăsc gravitaţia, îi declară Tolly Mune figurii zâmbitoare, mărite, a lui Josen Rael, după ce terminase raportul despre dineu. Mă oboseşte şi mi-e teamă să mă gândesc ce face greutatea aia afurisită muşchilor mei, organelor mele interne. Cum pot trăi aşa viermii? Şi toată mâncarea aia amărâtă! Felul în care o dădea de-o parte era obscen, iar mirosul…
— Comandant de port, avem lucruri mult mai importante de discutat. S-a rezolvat? L-aţi prins?
— I-am prins pisica, răspunse ursuză femeia. Mai bine zis, eu i-am prins mâţa afurisită!
Distrugere miorlăi, ca şi cum i-ar fi răspuns, şi-şi apăsă botul de plasa cuştii din plastoţel pe care o construiseră oamenii de la siguranţă, într-un colţ al apartamentului. Pisica mieuna zdravăn, se simţea foarte incomodată de imponderabilitate şi se răsucea, lipsită de control, de fiecare dată când încerca să se mişte. Când se izbea de laturile cuştii, Tolly Mune tresărea, simţindu-se vinovată.
— Sunt sigură că o să semneze, ca să salveze pisica asta amărâtă. Josen Rael părea indispus.
— Nu am prea multă încredere în planul tău, comandant de port Mune. De ce, în numele vieţii, ar ceda cineva o comoară de valoarea Arcei, pentru a salva un specimen animal? Mai ales că, după cum mi-ai spus, are, la bordul navei sale, un alt exemplar din acelaşi tip de parazit!
— Pentru că e ataşat emoţional de acest parazit particular, explică, oftând, Tolly Mune. Numai că acest Tuf e mai alunecos decât am crezut. Zice că blufez.
— Atunci, distruge parazitul. Arată-i că facem ceea ce spunem.
— Fii serios, Josen! replică ea, pierzându-şi răbdarea. La ce ne-ar folosi? Dacă merg mai departe şi omor pisica aia afurisită, n-am obţinut nimic. Tuf ştie asta şi ştie că eu ştiu, şi ştie că eu ştiu că ştie. Măcar aşa avem ceva ce-şi doreşte. Suntem în poziţie de pat.
— Să schimbăm legea, sugeră Josen Rael. Da… pedeapsa pentru aducerea paraziţilor de contrabandă în port va include confiscarea navei cu care s-a făcut contrabanda!
— O lovitură de maestru! Păcat, dar constituţia interzice legile cu efect retroactiv.
— Atunci, sunt dispus să ascult un plan mai bun, făcut de tine.
— N-am nici unul, Josen. Dar voi avea. O să-i arăt eu! O să-l păcălesc într-un fel. Ştiu că are slăbiciuni. Mâncarea, pisicile. Poate şi altceva, ceva de care să ne folosim. Conştiinţă, libido, slăbiciune pentru băutură, pentru jocuri…
Se opri, gânditoare.
— Jocuri, repetă ea. Adevărat. Îi place să joace. Aşteaptă! Mi-ai dat trei zile, iar timpul n-a expirat încă. Ai răbdare.
Îi şterse trăsăturile de pe ecranul imens şi le înlocui cu întunecimea spaţiului cosmic, cu Arca plutind pe un câmp cu stele sclipitoare.
Pisica păru a recunoaşte, într-un fel, imaginea, şi scoase un miorlăit subţire, plângăreţ. Tolly Mune o privi, se încruntă şi ceru legătura cu paza.
— Unde-i Tuf acum? se răţoi ea.
— În sala de joc a hotelului Peisajul Planetar, maică, răspunse femeia de gardă.
— Peisajul Planetar? mârâi ea. Trebuia să aleagă un local al afurisiţilor de viermi, nu? Ce ascunde? E plin de parale? Ai grijă să rămână acolo. Cobor imediat.
Îl găsi jucând ceva complicat, cu cinci parteneri, el împotriva unei perechi de viermi-de-sol în vârstă, a unui ciberteh pe care ea îl concediase cu câteva săptămâni în urmă, pentru jefuirea sistemului de calcul, şi a unui negociator comercial dolofan, cu faţa ca o lună plină, din Jazbo. Judecând după muntele de fise îngrămădite în faţa lui, Tuf câştigase cu uşurinţă. Femeia pocni din degete, iar proprietara salonului veni imediat cu un scaun. Tolly Mune se aşeză lângă Tuf şi-i atinse uşor braţul. El întoarse capul şi se trase de-o parte.
— Fiţi amabilă, comandant de port Mune, şi abţineţi-vă să puneţi mâna pe persoana mea.
— Ce faci aici, Tuf? întrebă ea, retrăgându-şi mâna.
— Pentru moment, testez o nouă, interesantă stratagemă, inventată de mine, împotriva negociatorului Dez. Mi-e teamă că se va dovedi eronată, dar vom vedea. Într-un sens mai larg, mă străduiesc să câştig câţiva standarzi prin utilizarea analizei statistice şi a psihologiei aplicate. S’uthlam nu-i un loc în care se trăieşte ieftin, comandat de port Mune!
Jazboanul, cu părul lung strălucind din cauza briantinei fosforescente, cu figura rotofeie acoperită de cicatricele rangului, râse vulgar, arătând un şir de dinţi negri şlefuiţi, cu inserturi de nestemate purpurii.
— Atac, Tuf! anunţă el, apăsând un buton de sub postul lui de joc, pentru a-i fi marcată armata pe suprafaţa luminată a mesei.
Tuf se aplecă uşor.
— Într-adevăr…, zise el, îndreptând un deget lung, alb, spre o tastă, iar propria-i formaţie se ilumină în interiorul cercului de joc. Mă tem că aţi pierdut, domnule. Experimentul meu s-a dovedit reuşit. Probabil din pură întâmplare.
— Să te ia dracu’, cu norocul tău afurisit! mormăi jazboanul, ridicându-se nehotărât în picioare.
Alte jetoane îşi schimbară proprietarul.