— O sumă ridicolă! se răsti ea. Păienjeneii mei nu pot nici măcar să vopsească nava aia blestemată pentru douăzeci de milioane! Dar accept să scad preţul la patruzeci şi cinci.
— Douăzeci şi cinci de milioane, insistă Tuf. Deoarece sunt singur la bord, nu-i absolut necesar ca toate punţile şi sistemele să fie aduse la stadiul de funcţionare completă, optimă. Câteva punţi îndepărtate, neutilizate, n-au o importanţă deosebită. Voi modifica lista de lucrări, pentru ca aceasta să includă doar reparaţiile ce trebuie făcute pentru siguranţa, confortul şi comoditatea mea.
— Destul de rezonabil. Bine, patruzeci de milioane.
— Mi se pare că treizeci ar fi mai mult decât suficient.
— Să nu ne târguim pentru câteva milioane de standarzi, zise Tolly Mune. Vei pierde, aşa că oricum nu contează.
— Eu văd altfel lucrurile. Treizeci de milioane.
— Treizeci şi şapte, propuse Tolly Mune.
— Treizeci şi două, replică Tuf.
— Se vede că ne vom înţelege la treizeci şi cinci. Da? Aşa rămâne, spuse ea şi întinse mâna.
Tuf se uită la ea, apoi răspunse calm:
— Treizeci şi patru.
Tolly Mune izbucni în râs, îşi retrase mâna şi zise:
— Ce mai contează? Fie, treizeci şi patru. Haviland Tuf se ridică.
— Mai bea ceva, îl invită ea. Pentru micul nostru rămăşag.
— Mă tem că trebuie să vă refuz. Voi sărbători după ce voi câştiga. Din acest moment, sunt ocupat.
— Nu-mi vine să cred că ai făcut aşa ceva! răcni Josen Rael. Tolly Mune redusese intensitatea sonoră a unităţii de comunicaţie, pentru a potoli protestele continue, enervante, ale pisicii captive.
— Dă dovadă de un pic de bun simţ, Josen, bombăni ea. E ceva nemaipomenit!
— Ai pariat viitorul planetei noastre! Miliarde şi miliarde de vieţi! Te aştepţi cu adevărat să-ţi onorez înţelegerea?
Tolly Mune sorbi din recipientul cu bere şi oftă. Apoi, cu tonul cu care ar fi explicat ceva unui copil deosebit de încet la minte, spuse:
— Nu putem pierde, Josen. Gândeşte-te, dacă chestia aia de vier-me-de-sol pe care o ai în ţeastă nu s-a atrofiat prea mult din cauza gravitaţiei! De ce naiba vrem Arca? Să ne hrănim, bineînţeles. Să înlăturăm foametea, să rezolvăm problema, să facem un amărât de miracol. Să înmulţim pâinile şi peştii.
— Pâinile şi peştii? întrebă, zăpăcit, consilierul.
— De-o infinitate de ori. E o expresie clasică, Josen. Creştină, se pare. Tuf încearcă să facă sandvişuri cu peşte pentru treizeci de miliarde de oameni. Cred că a reuşit numai să se mânjească de făină şi să se înţepe într-un os de peşte. Dar nu asta contează. Dacă dă greş, vom avea afurisita aia de navă foarte frumos, foarte legal. Dacă reuşeşte, nu mai avem nevoie de ea. Oricum, câştigăm. Şi, după cum am aranjat lucrurile, chiar dacă Tuf câştigă pariul, tot ne va datora treizeci şi patru de milioane de standarzi. Chiar dacă, printr-un miracol, reuşeşte, avem şanse să punem mâna pe Arcă în momentul când va trebui să plătească factura. Josen, adăugă ea rânjind, după ce mai sorbi din bere, ai mare noroc că nu-ţi vreau slujba! Ţi-a trecut prin cap că-s mult mai deşteaptă ca tine?
— Dar mult mai puţin politician, maică. Mă îndoiesc că ai fi rezistat măcar o zi în locul meu. Se pare că te-ai descurcat bine. Presupun că planul tău e viabil.
— Presupui?
— Trebuie să ţinem seama de realităţile politice. Expansioniştii vor nava în sine, cred că-ţi dai seama, pentru momentul în care vor ajunge la putere. Din fericire, sunt în minoritate. I-am depăşit iar la vot.
— Ai grijă ce faci, Josen, zise Tolly Mune şi întrerupse legătura, apoi rămase plutind în semiîntunericul locuinţei sale.
Pe videoecran, Arca apăru din nou. Echipele ei se aflau acolo, ridicând un doc provizoriu. Cel permanent avea să fie făcut mai târziu. Arca urma să rămână acolo, după cum prevedea, câteva secole, aşa că aveau nevoie de un loc în care s-o păstreze. Chiar dacă Tuf reuşea, printr-o baftă nebună, extinderea majoră a pânzei fusese, oricum, prevăzută de mult. Urma să ofere facilităţi de docare pentru sute de nave. Iar dacă Tuf plătea cheltuielile, nu avea motiv să amâne construcţia. Un tub lung, transparent, din plastoţel, fusese asamblat din bucăţi, pentru a lega imensa navă de germinare de capătul celei mai apropiate spiţe importante, astfel încât transporturile de materiale şi de echipe de păienjenei să ajungă mai uşor la ea. Cibertehii se aflau deja înăuntru, legaţi la sistemul de calculatoare al Arcei, reprogramându-l pentru a satisface cererile lui Tuf şi având grijă, ca din întâmplare, să dezamorseze orice apărare internă pe care ar fi declanşat-o acesta. Ordine secrete de la Văduva de Oţel. Tuf nu avea habar de ele. O precauţie pentru cazul în care individul n-ar fi ştiut să piardă. Tolly Mune nu dorea să se trezească, în momentul în care avea să deschidă cutia preţioasă, cu monştri sau molime.
Cât despre Tuf, informatorii ei îi spuseseră că rămăsese aproape tot timpul în sala calculatorului, dinjnomentul în care părăsise salonul de jocuri de la Priveliştea Planetei. În baza ordinelor ei, băncile de date ale Consiliului fuseseră autorizate să-i furnizeze lui Tuf orice informaţie dorea. Şi furnizaseră o mulţime, după rapoartele pe care le primise ea. Individul făcuse pe calculatoarele Arcei o serie de extrapolări şi simulări. Tolly Mune îi acordase credit, iar el îl folosea cât putea mai bine.
Cuşca din colţ se zgudui când Distrugere se lovi de pereţii ei, miorlăind scurt, îndurerată. Îi părea rău pentru pisică. Şi pentru Tuf. După ce individul o să dea greş, poate că o să reuşească să-i dea Longhaul Nouă…
Trecuseră patruzeci şi şapte de zile.
Patruzeci şi şapte de zile în care echipele lucraseră în trei schimburi, iar activitatea din jurul Arcei fusese constantă, neîncetinită, frenetică. Pânza se întinsese peste nava de germinare, o acoperise. În jurul acesteia şerpuiau cabluri, ca viţa de vie. O reţea de tuburi pneumatice intra şi ieşea prin sasuri, astfel încât nava arăta ca un muribund într-un centru medical. Cupole de plastoţel acoperiseră carena, ca nişte furuncule zdravene, argintii; cârcei de oţel şi duraliaj o străbăteau ca nişte vene; glisoare pentru vid bâzâiau deasupra imensităţii ei ca nişte insecte ce lăsau în urmă dâre de foc. Peste tot, înăuntru şi afară, mărşăluiau plutoane de păienjenei. Trecuseră patruzeci şi şapte de zile, iar Arca fusese reparată, finisată, modernizată, aprovizionată.
Trecuseră patruzeci şi şapte de zile fără ca Haviland Tuf să părăsească nava măcar un minut. La început, stătuse în sala calculatorului, raportaseră păienjeneii, rulând simulări zi şi noapte, în ţăcănitul afişărilor de date. Apoi fusese văzut călătorind, în repetate rânduri, cu o maşinuţă cu trei roţi, pe coridorul central, lung de treizeci de kilometri, al navei, purtând pe cap o capelă verde cu cozoroc, având în poală o pisicuţă cu păr lung, cenuşiu. Nu-i băga în seamă pe lucrătorii s’uthlamezi. Din când în când, se ducea să regleze aparate din diferite puncte de lucru ale navei sau să verifice un şir nesfârşit de bazine, mici sau mari, înşirate de-a lungul zidurilor înalte. Cibertehii observaseră că pusese în funcţiune anumite programe de donare, că folosise cronourzeala, consumând cantităţi enorme de energie. Trecuseră patruzeci şi şapte de zile în care Tuf rămăsese izolat, însoţit doar de Haos, lucrând.
Trecuseră patruzeci şi şapte de zile în care Tolly Mune nu discutase nici cu Tuf, nici cu primul consilier Josen Rael. Sarcinile ei de comandant de port, neglijate la începutul crizei Arcei, îi ajungeau pe deplin s-o ţină ocupată. Avea conflicte de rezolvat, promovări de făcut, construcţii de supravegheat, diplomaţi-muşte de întreţinut, înainte de a le face vânt în ascensor, bugete de întocmit, state de plată de semnat. Şi o pisică de îngrijit.