— Ei bine, Tuf…, începu el.
Fu salvat din acea situaţie neplăcută de un răcnet subit, urmat de un val de obscenităţi, ce se auziră din compartimentul învecinat. Haviland Tuf sări imediat în picioare, iar Rica Dawnstar apăru îndată lângă el.
Năvăliră în coridor chiar în clipa în care Celise Waan ieşea afară din încăperea pentru locuit, urmărind o mogâldeaţă neagră cu alb, care trecu vâjâind pe lângă ei şi intră în camera de comandă.
— Prindeţi-o! ţipă Celise Waan la ei.
Femeia avea figura roşie, umflată şi părea furioasă.
— În ce scop, dacă-mi permiteţi să mă interesez? întrebă Tuf, blocând trecerea, coridorul fiind îngust, iar el lat.
Antropologa întinse mâna stângă. Pe palmă se vedeau trei zgârieturi scurte, adânci, mustind de sânge.
— Uite ce mi-a făcut!
— Adevărat… Iar dumneavoastră ce i-aţi făcut ei?
Kaj Nevis ieşi din încăperea de locuit, zâmbind subţire.
— A vrut s-o arunce în cealaltă parte a camerei, zise el.
— Stătea pe patul meu! se indignă Celise Waan. Am intenţionat să trag un pui de somn, iar creatura blestemată dormea în patul meu! răcni ea, după care se întoarse să-l înfrunte pe Nevis. Şterge-ţi rânjetul de pe figură! E suficient de neplăcut că trebuie să ne înghesuim în nava asta mică, amărâtă! Dar refuz să împart spaţiul ăsta insuficient cu animalele jegoase ale individului ăsta imposibil! E vina ta, Nevis! Tu ne-ai vârât în belea! Fă ceva! Îţi cer să-l determini pe Tuf să scape de calamităţile astea mici! Mă auzi? Îţi cer!
— Scuză-mă, spuse Rica Dawnstar din spatele lui Tuf, iar uriaşul se uită la ea şi se dădu într-o parte. Asta-i una dintre calamităţile la care te referi?
Dawnstar păşi în coridor, ţinând o pisică la piept, cu mâna stângă, în timp ce-o mângâia cu dreapta. Un cotoi uriaş, cu păr lung, moale, cenuşiu, şi ochi galbeni, aroganţi. Cântărea probabil vreo nouă kilograme, dar Rica îl ţinea cu uşurinţă, ca pe un pisoi.
— Ce-i ceri lui tuf să-i facă bătrânului Ciupercă? întrebă ea, în timp ce motanul torcea.
— M-a rănit alta, una neagră cu alb, răspunse Celise Waan, dar asta-i la fel de rea. Uitaţi-vă la figura mea! Uitaţi-vă la ce mi-a făcut! Abia pot să respir, iar când încerc să dorm, mă trezesc cu o pisică pe piept! Ieri gustam ceva. M-am întrerupt un moment din mâncat, iar când m-am întors, lighioana neagră cu alb se ghemuise în farfurie şi rostogolea prăjiturile mele cu mirodenii prin praf, de parcă ar fi fost jucării! Nimic nu-i în siguranţă, cu animalele astea în jur! Am pierdut două stilouri şi cea mai frumoasă brăţară roz! Iar acum asta, atacul! E intolerabil! Insist ca animalele să fie duse imediat în depozit! Imediat, ai auzit?
— Auzul meu este destul de bun, declară Haviland Tuf. Dacă obiectele dumneavoastră care lipsesc nu vor fi regăsite până la sfârşitul călătoriei, voi fi încântat să vă rambursez contravaloarea lor. Dar mă văd obligat, cu regret, să resping cererea dumneavoastră referitoare la Ciupercă şi Distrugere.
— Surit pasager pe caraghioslâcul ăsta de navă! ţipă la el Celise Waan.
— Insultaţi inteligenţa mea, aşa cum aţi făcut şi cu auzul meu? întrebă Tuf: Statutul dumneavoastră ca pasager este evident, doamnă, nu-i necesar să-mi aduceţi aminte. Permiteţi-mi, totuşi, să subliniez că această navă mică, pe care vă simţiţi liberă s-o jigniţi, este căminul meu, locul în care trăiesc. Indiferent cum este. Mai mult, deşi sunteţi, fără nici o îndoială, pasager şi vă bucuraţi de anumite drepturi şi privilegii, Ciupercă şi Distrugere trebuie să aibă, logic, drepturi substanţial mai mari, pentru că aceasta este locuinţa lor permanentă. Nu-i obiceiul meu să iau pasageri la bordul Cornului abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime. După cum aţi remarcat, spaţiul disponibil este puţin adecvat propriilor mele nevoi. Din nefericire, am suferit diferite vicisitudini ale sorţii în domeniul profesional şi nu câştig nimic ascunzând faptul că rezerva mea de standarzi se îndrepta spre insuficienţă când m-a contactat Kaj Nevis. Am făcut toate eforturile pentru a vă simţi comod la bordul acestei nave pe care o blestemaţi, mergând până la a ceda, pentru necesităţile dumneavoastră colective, zona de locuit a rachetei, improvizându-mi un culcuş incomod în camera de comandă. În ciuda sărăciei mele evidente, am ajuns să regret profund impulsul nebunesc şi altruist care m-a împins să accept această închiriere, mai ales că plata primită abia a ajuns pentru combustibilul şi proviziile necesare călătoriei, precum şi achitării taxei de asolizare din ShanDi. Mă tem că aţi profitat serios de credulitatea mea. Cu toate acestea, sunt un om de cuvânt şi voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru a vă duce la destinaţia dumneavoastră misterioasă. Dar sunt obligat să vă cer ca pe durata călătoriei să-i toleraţi pe Ciupercă şi pe Distrugere, aşa cum eu vă tolerez pe dumneavoastră.
— Niciodată! declară Celise Waan.
— Nu mă îndoiam de răspuns, comentă Haviland Tuf.
— N-am de gând să mai stau împreună cu lighioanele, spuse antropologa. Nu există nici un motiv să ne înghesuim într-o cameră, ca soldaţii în cazarmă. Nava nu arăta atât de mică de afară. Unde duce uşa asta? întrebă ea, arătând cu mâna-i grasă.
— Către compartimentele de depozitare, răspunse senin Haviland Tuf. Sunt şaisprezece. Recunosc că şi cel mai mic dintre ele e de două ori mai mare decât limitatul meu spaţiu locuibil.
— Aha! exclamă Waan. Şi ai vreo încărcătură?
— Compartimentul şaisprezece este umplut cu reproduceri din plastic ale măştilor de orgie coogliene pe care, din nefericire, n-am fost în stare să le vând pe ShanDellor, situaţie care m-a pus la discreţia lui Noah Wackerfuss, iar acesta a coborât preţurile şi m-a lipsit de mica mea speranţă de câştig. În compartimentul doisprezece am depozitat unele obiecte personale, echipament de tot felul şi diferite lucruri adunate în timp. Restul navei este complet gol, doamnă.
— Excelent! În acest caz, vom transforma compartimentele mai mici în camere particulare pentru fiecare dintre noi. O chestie simplă, trebuie doar mutate paturile.
— Foarte simplă, recunoscu Haviland Tuf.
— Atunci fă-o! răcni Celise Waan.
— Cum doriţi. Închiriaţi şi un costum spaţial?
— Pentru ce?
— Depozitele nu beneficiază de sistemul pentru menţinerea vieţii, rânji Rica Dawnstar. Nu au aer. Nici căldură. Nici presiune. Nici măcar gravitaţie.
— Tocmai bune să te găzduiască, adăugă Kaj Nevis.
— Într-adevăr, mormăi Haviland Tuf.
Ziua şi noaptea sunt noţiuni lipsite de sens pe o navă cosmică, dar ritmurile străvechi ale trupului omenesc îşi menţin cererile, iar tehnologia a trebuit să se conformeze. De aceea, Cornul abundenţei avea, ca şi alte nave, exceptând imensele vase de război cu trei viteze sau cargoboturile de linie ale corporaţiilor de transport, o perioadă pentru somn — un timp al întunericului şi al tăcerii.
Rica Dawnstar se ridică din culcuşul ei şi-şi apucă arma cu ace, din obişnuinţă. Celise Waan sforăia puternic. Jefri Lion se zbătea şi se răsucea, câştigând bătăliile din mintea lui. Kaj Nevis era pierdut în vise de bogăţie şi putere. Şi cibertehul dormea, deşi era vorba de un alt soi de somn. Pentru a scăpa de plictiseala călătoriei, Anittas se întinsese într-un hamac, se conectase la calculatorul navei şi se închisese. Jumătatea lui cibernetică monitoriza jumătatea lui biologică. Respiraţia îi era lentă şi foarte regulată, temperatura trupului scăzută, consumul de energie redus aproape la zero. Dar senzorii fără pleoape, din metal argintiu, care-i serveau drept ochi, păreau a se mişca uşor, urmărind vreo viziune invizibilă.