La început, Tolly Mune se temuse de ce-i mai rău. Distrugere refuzase să mănânce, păruse incapabilă să se împace cu imponderabilitatea, umpluse aerul din apartament de excremente şi insistase să scoată cele mai jalnice sunete pe care le auzise vreodată comandantul de port. Fusese suficient de îngrijorată ca să-l aducă pe parazitologul şef, care o asigurase că animalul avea o cuşcă suficient de spaţioasă şi că porţia de pastă de proteine era mai mult decât potrivită. Pisica nu fusese de acord cu el şi continuase să sufere, miorlăind şi sâsâind, până când Tolly Mune fusese sigură că nebunia — felină sau umană — clădea târcoale.
În cele din urmă, acţionase. Renunţase la nutritiva pastă de proteine şi începuse să hrănească făptura cu batoane din carne, pe care i le trimisese Tuf de pe Arcă. Ferocitatea cu care le atacase Distrugere, când i le strecurase printre barele cuştii, o liniştise. Odată, pisica linsese degetele femeii după ce consumase un baton într-un timp record. Fusese o senzaţie bizară, nu complet neplăcută. Animalul obişnuia să se frece de pereţii cuştii, ca şi cum ar fi dorit un contact. Tolly o atinsese, cu titlu de încercare, şi fusese răsplătită cu cel mai plăcut sunet scos până atunci de pisică. Pipăitul blănii albe cu negru fusese aproape senzual.
După opt zile, o lăsase să iasă din cuşcă. Încăperea mare, ce-i servea de birou reprezenta, gândise femeia, o închisoare suficientă. Tolly Mune nici nu deschisese bine uşa cuştii, că Distrugere ţâşnise prin ea. Dar când saltul o aruncase de-a lungul încăperii, începuse să sâsâie puternic, dezamăgită. Tolly se întinsese după ea şi o prinsese în timp ce cădea, dar pisica se zbătuse cu sălbăticie, crestându-i cu ghearele dâre adânci pe dosul palmelor. După ce venise şi plecase medtehul, Tolly Mune luase legătura cu paza.
— Rechiziţionaţi o cameră la Peisajul Planetei. O cameră în turn, cu control gravitaţional. Spune-le să regleze reţeaua la un sfert de g.
— Cine-i oaspetele? fusese întrebată.
— Un prizonier din port, se răţoise ea. Înarmat şi periculos. După mutare, vizitase hotelul zilnic, la sfârşitul turei. La început, pentru a-şi hrăni ostaticul şi a-i verifica starea sănătăţii. Dar în ziua a cincisprezecea, după ce zăbovise doar cât să sugă nişte calorii, oferise pisicii contactul după care tânjea aceasta. Personalitatea animalului se schimbase dramatic. Acesta scotea sunete de plăcere când Tolly deschidea uşa, pentru a face inspecţia zilnică (dar încerca de fiecare dată să fugă), se freca de picioarele ei fără să fie provocată, îşi ţinea ghearele în teci, ba părea chiar că se îngraşă. Când Tolly Mune îşi permitea să se aşeze, Distrugere se instala instantaneu în poala ei. În a douăzecea zi, Tolly dormi la hotel. În a douăzeci şi şasea, se mută, provizoriu, în apartament.
Trecuseră patruzeci şi şapte de zile, iar la capătul lor Distrugere se obişnuise să doarmă lângă ea, încolăcită pe pernă, mângâindu-i obrazul cu blana moale, neagră şi albă.
În a patruzeci şi opta zi, Haviland Tuf o căută. Dacă fu şocat văzând pisica ghemuită în poala ei, nu o arătă.
— Comandant de port Mune, o salută el.,
— Renunţi? îl întrebă ea.
— Nici vorbă. De fapt, sunt pregătit să-mi anunţ victoria.
Întâlnirea era prea importantă pentru a avea loc de la distanţă, chiar printr-o linie protejată, decisese Josen Rael. Vandeenii puteau găsi o cale de a penetra scutul. Deoarece Tolly Mune tratase de la început cu Tuf şi-l înţelegea într-un fel cum nu reuşea s-o facă şi Consiliul, prezenţa ei era obligatorie, iar aversiunea ei faţă de gravitaţie fusese considerată ca lipsită de importanţă. Femeia luă ascensorul spre suprafaţa planetei, pentru prima oară după mai mulţi ani decât voia să recunoască, şi fu scuturată de un aerotaxi până la camera cea mai de sus a turnului Consiliului.
Camera proiectată a fi uriaşă avea o anumită demnitate spartană. În centrul ei se afla o masă lungă, lată, cu tăblie strălucitoare ca oglinda. Josen Rael stătea pe locul conducătorului discuţiilor, într-un scaun cu spetează înaltă, neagră, cu un relief tridimensional, ce reprezenta globul S’uthlam-ului, deasupra capului.
— Comandant de port Mune, o salută el, dând din cap, în timp ce ea se străduia să ajungă la un scaun liber, de la capătul mesei.
Camera gemea de persoane importante — consiliul intern, elita facţiunii tehnocraţilor, birocraţii din funcţiile-cheie. Trecuse jumătate din viaţa ei de când fusese convocată ultima oară pe planetă, dar Tolly Mune urmărise ştirile şi-i recunoscuse pe mulţi dintre cei prezenţi — tânărul consilier pentru agricultură, înconjurat de adjuncţi, de asistenţi pentru cercetări botanice, dezvoltare oceanică şi prelucrarea hranei; consilierul pentru război şi tacticianul ciborg; administratorul transporturilor; curatoarea băncilor de date şi analistul ei principal; consilierii pentru securitate internă, ştiinţă şi tehnologie, relaţii interstelare, industrie; comandantul Flotilei pentru Apărare Planetară; cel mai important ofiţer al poliţiei. Toţi dădură scurt din cap spre ea.
Spre meritul lui, Josen renunţă la formalisme.
— Aţi petrecut o săptămână studiind extrapolările lui Tuf, seminţele şi mostrele pe care ni le-a trimis, se adresă el sfetnicilor săi. Ei bine, la ce concluzii aţi ajuns?
— Greu de judecat cu gradul de acurateţe necesar, răspunse analistul. Extrapolările pot fi corecte sau complet greşite, bazate pe presupuneri eronate. Nu pot garanta valabilitatea lor până nu urmăresc măcar câteva recolte, timp de câţiva ani. Chestiile pe care le-a donat Tuf, plante, animale şi ce-or mai fi, toate sunt noi pe S’uthlam. Până nu facem experienţe serioase cu ele, pentru a determina cum se vor dezvolta în condiţiile noastre, nu putem fi siguri dacă au vreo valoare.
— Dacă au vreuna! spuse consilierul pentru securitate internă, o femeie scundă, îndesată, ca o cărămidă.
— Sunteţi prea conservatori, îi întrerupse consilierul pentru agricultură.
Era cel mai tânăr din încăpere, un individ obraznic şi receptiv, iar în momentul acela zâmbetul lui părea că-i despică figura în două.
— Rapoartele mele sunt, toate, entuziasmante.
Avea în faţă, pe masa de conferinţe, un teanc de cipuri din cristal, pentru date. Le împrăştie, alese unul şi-l introduse într-o fantă o postului său de lucru. Linii de text începură să se înşire pe tăblia-oglindă a mesei, sub suprafaţa lustruită.
— Aceasta-i analiza lucrurilor pe care Tuf le numeşte omnigrăunţe. Incredibil, cu adevărat incredibili Un hibrid cu gene modificate, complet comestibil. Complet comestibil, consilieri! Fiecare parte a plantei! Tulpina creşte până la brâu, ca neoiarba, şi-i foarte bogată în carbohidraţi. Se poate ronţăi, nu-i rea cu un pic de sos. Dar utilizarea principală e de furaj pentru animale. Căpăţâna produce grăunţe cerealiere excelente, cu o proporţie hrană-tărâţe mai bună decât a nanogrâului sau s’orezului. Recolta e uşor de transportat, poate fi păstrată veşnic fără a fi nevoie să fie refrigerată, nu se strică şi are un conţinut mare de proteine. Rădăcinile sunt tuberculi comestibili. Nu numai atât. Creşte aşa de repede, că va da recoltă dublă în comparaţie cu alte culturi. Sigur, sunt doar presupuneri, dar estimez că, dacă vom planta omnigrăunţe pe terenurile alocate pentru nanogrâu, neoiarba şi s’orez, am recolta de trei, patru ori mai multe calorii de pe aceleaşi parcele.