— Trebuie să existe şi dezavantaje, observă Josen Rael. Pare prea frumos pentru a fi adevărat. Dacă omnigrăunţele sunt atât de perfecte, de ce n-am auzit de ele până acum? Tuf n-a putut face altoiri de gene în ultimele luni…
— Sigur că nu. Se lucrează la aşa ceva de secole. Am găsit referiri în bazele de date, dacă vă vine să credeţi. Omnigrăunţele au fost concepute de CIE în timpul războiului, ca hrană pentru militari. Plantele cresc atât de repede, încât sunt ideale pentru situaţii în care nu ştii sigur când va trebui să seceri recolta pe care care ai semănat-o şi ai fertilizat-o… personal. Dar n-au fost preluate niciodată de civili. Gustul a fost considerat inferior. Nu groaznic, nici măcar neplăcut, ci numai inferior cerealelor existente. De asemenea, ele secătuiesc solul într-un timp foarte scurt.
— Aha! exclamă consilierul pentru securitate internă. Deci, într-un fel, sunt o capcană!
— Sigur. După cinci ani de recoltă îmbelşugată urmează dezastrul. Dar Tuf ne-a furnizat nişte viermi — chestii incredibile, super-râme şi alt soi de aerisitori — precum şi un simbiont, un soi de mucegai-vâscos, care creşte împreună cu omnigrăunţele, fără să le facă rău, hrănindu-se — atenţie! — cu poluare aeriană şi cu anumite feluri de reziduuri petroliere nefolositoare, pe care le utilizează pentru a reface şi îmbogăţi solul. O descoperire incredibilă! strigă el, înălţându-şi mâinile. Dacă echipele noastre de cercetare ar fi descoperit asta, am fi proclamat ziua aceea sărbătoare naţională!
— Ce-i cu celelalte lucruri? se interesă sec Josen Rael.
Figura primului consilier nu reflecta entuziasmul subalternului său.
— Sunt aproape la fel de atrăgătoare. N-am fost niciodată în stare să obţinem o recoltă decentă de calorii din oceane, în concordanţă cu dimensiunile lor, iar ultima administraţie a pescuit totul cu măturătoarele-marine. Tuf ne-a dat o duzină de soiuri de peşti care se înmulţesc iute şi o varietate de plancton.
Scotoci în faţa lui, găsi alt cip, îl introduse în fantă.
— Ăsta-i. Planctonul va încleia suprafaţa mărilor, asta-i adevărat, dar nouăzeci la sută din transportul nostru se desfăşoară pe sol sau pe calea aerului, deci acest lucru nu va avea importanţă. Peştele se va înmulţi datorită lui, iar dacă planctonul va avea condiţii potrivite, va ajunge atât de dens, că va acoperi apa, ca un covor imens, verde-cenuşiu, până la adâncimea de trei metri.
— O perspectivă alarmantă! zise consilierul pentru război. E comestibil? Pentru oameni, vreau să zic.
— Nu, rânji agroconsilierul. Dar, după ce moare şi putrezeşte, poate fi folosit ca materie primă în fabricile de hrană, când se va termina petrolul.
La capătul îndepărtat al mesei, Tolly Mune râse zgomotos. Ceilalţi întoarseră capetele spre ea.
— Să mă ia naiba! Până la urmă, ne-a dat pâini şi peşti!
— Planctonul nu-i peşte, o contrazise consilierul.
— Dacă trăieşte în oceanul ăla afurisit, pentru mine e un amărât de peşte!
— Pâini şi peşti? întrebă nedumerit consilierul pentru industrie.
— Continuă-ţi raportul! ceru Josen Rael, nerăbdător. Mai e ceva?
Mai era. Un lichen nutritiv, care putea trăi pe cei mai înalţi munţi, altul care putea supravieţui chiar fără aer, în condiţii de radiaţie puternică.
— Vom avea alţi asteroizi-cămări, anunţă consilierul pentru agricultură, fără să fie nevoie să pierdem decenii şi miliarde de calorii pentru terraformare.
Şi viţe-de-mâncat parazite, care urmau să infesteze mlaştinile ecuatoriale, cele pline de căldură, să sufoce şi să înlocuiască plantele locale, parfumate dar otrăvitoare, ce creşteau acolo din abundenţă.
O cereală numită ovăz-de-zăpadă, care putea să crească în tundra îngheţată; tubercul-tunel, care putea să se întindă chiar şi în solul ţeapăn de sub un gheţar, constituind coridoare uriaşe, aerisite, căptuşite cu nuci untoase, cafenii.
Vite, porci, păsări şi peşti îmbunătăţiţi genetic. O pasăre nouă, despre care Tuf susţinea că va înlătura principalul parazit agricol al S’uthlam-ului. Şaptezeci şi nouă de varietăţi noi de ciuperci comestibile şi mucegaiuri, care puteau fi cultivate în bezna de sub oraşe, şi care se hrăneau cu excremente umane.
Iar când consilierul termină raportul, se aşternu tăcerea.
— A câştigat, rânji Tolly Mune.
Ceilalţi se supuneau toţi lui Josen Rael, dar ea n-avea de gând să se joace de-a politica!
— La dracu’, Tuf a reuşit!
— Nu ştim, spuse curatoarea băncilor de date.
— Vor trece ani până vom obţine statistici concludente, o completă analistul.
— Poate-i o capcană, îi avertiză consilierul pentru război. Să fim atenţi!
— La naiba cu toate astea! zise Tolly Mune. Tuf a dovedit că…
— Comandant de port! o întrerupse, foarte tăios, Josen Rael. Tolly Mune închise gura. Nu-i mai auzise folosind un asemenea ton.
Şi ceilalţi se uitară şocaţi la el.
Josen Rael îşi scoase batista şi-şi şterse transpiraţia de pe frunte.
— Haviland Tuf a dovedit, fără urmă de îndoială, că Arca e prea valoroasă pentru noi ca să-i permitem să plece. Să discutăm calea cea mai bună de a o captura, reducând la minimum pierderile de vieţi omeneşti şi repercusiunile diplomatice.
Apoi dădu cuvântul consilierului pentru securitate internă.
Comandantul de port Mune ascultă liniştită raportul şi rămase încă o oră la discuţiile ce urmară, în care cei prezenţi se certară în privinţa tacticii, a atitudinii diplomatice adecvate, a celei mai eficiente utilizări a navei de germinare, a departamentului care trebuia s-o preia şi a mesajului ce trebuia difuzat la ştiri. Discuţiile ameninţau să se prelungească jumătate din noapte, iar Josen Rael anunţă ferm că nu se vor despărţi până când întreaga afacere nu va fi pusă la punct. S-a comandat mâncare, s-au cerut dosare. Subordonaţi şi specialişti veneau şi plecau. Josen Rael dăduse ordin să nu fie întrerupţi, din nici un motiv. Tolly Mune se mulţumi să asculte. În cele din urmă, se ridică în picioare, nesigură.
— Îmi pare rău, se scuză ea, amărâta asta de gravitaţie… Nu-s obişnuită. Unde-i cel mai apropiat grup sâni… sanitar…
— Coridorul din stânga, a patra uşă, îi răspunse Josen Rael.
— Mulţumesc.
Consilierii continuară să discute, în timp ce Tolly Mune se târa afară. Putea să-i audă prin uşă. De pază, era doar un poliţist. Dădu din cap spre el, plecă sprintenă şi coti la dreapta.
O dată ce ieşi din raza vizuală a gardianului, o luă la goană.
Pe acoperiş, comandă un aerotaxi.
— La ascensor! se răsti ea, arătându-i cartela de prioritate. Imediat! Un tren se pregătea de plecare. Era plin. Îmbrânci afară un pasager de la clasa stelară.
— Urgenţă în pânză! Trebuie să mă întorc degrabă!
Urcară în timp record. La urma urmei, era Maica Păianjen. La Casa Păianjenului o aştepta un vehicul, pentru a o duce la biroul ei.
Intră, încuie uşa, porni aparatul de comunicaţii, îl programă să transmită o înregistrare a adjunctului ei şi încercă să ia legătura cu Josen Rael.
— Regret, îi spuse calculatorul cu amabilitate cibernetică, se află într-o şedinţă şi nu poate fi deranjat. Vreţi să-i lăsaţi un mesaj?
— Nu, răspunse ea, apoi transmise propria-i imagine maistrului de pe Arcă. Plutesc bine lucrurile, Frakker?
Bărbatul părea obosit, dar reuşi să zâmbească.
— Nemaipomenit, maică. Aproximativ nouăzeci şi unu la sută din treabă a fost terminată. Lucrarea va fi completă în şase, şapte zile. Atunci o s-o ştergem.