— Treizeci şi patru de milioane de standarzi, după câte îmi amintesc. Femeia rânji.
— Doamnă, dacă îmi permiteţi să întreb…
— N-o fac pentru tine, spuse ea, iute. Haviland Tuf clipi.
— Îmi cer scuze, dacă am părut că-mi bag nasul în motivaţiile dumneavoastră. N-am avut această intenţie. Mă tem că o voi păţi cândva din cauza curiozităţii, dar pentru moment trebuie să vă întreb: de ce aţi făcut ce-aţi făcut?
Comandantul de port Tolly Mune ridică din umeri.
— Mă crezi sau nu, am făcut-o pentru Josen Rael.
— Primul consilier? clipi iar Tuf.
— Pentru el şi pentru ceilalţi. Îl cunosc pe Josen de la începuturi. Nu-i om rău. Nici unul dintre ei nu-i om rău. Sunt cu toţii indivizi decenţi, făcând tot ce trebuie. Doresc doar să-şi hrănească odraslele.
— Nu înţeleg logica dumneavoastră.
— Am fost la şedinţă, Tuf. Am stat şi i-am ascultat vorbind. Mi-am dat seama ce le-a făcut Arca. Fuseseră oameni cinstiţi, onorabili, etici, iar Arca i-a transformat în înşelători, în mincinoşi. Crezuseră în pace, iar acum vorbeau despre războiul pe care trebuiau să-l poarte ca să-ţi ia amărâta asta de navă. Întreaga lor credinţă se bazase pe sfânta inviolabilitate a vieţii umane, iar acum discutau veseli despre câte ucideri vor fi necesare — începând cu a ta. Ai studiat istoria, Tuf?
— Nu pretind a fi un expert, dar nici nu-s cu desăvârşire ignorant a ceea ce a fost înainte.
— Există o vorbă străveche, Tuf. Vine de pe Anticul Pământ. Puterea corupe, iar puterea absolută corupe complet.
Haviland Tuf nu spuse nimic. Distrugere sări pe genunchii lui şi se culcă. Bărbatul începu s-o mângâie cu mâna-i uriaşă, albă.
— Visul despre Arcă începuse deja să corupă lumea mea, îi zise Tolly Mune. Unde naiba ne-ar fi dus posedarea ei reală? Nu vreau să aflu.
— Într-adevăr… O următoare întrebare se impune de la sine.
— Care?
— Eu stăpânesc acum Arca. Aşadar, deţin o putere aproape absolută.
— Oh, da.
Tuf aşteptă, fără să scoată o vorbă.
— Nu ştiu, dădu ea din cap. Poate nu văd lucrurile în întregime. Poate mi le imaginez doar pe măsură ce se desfăşoară. Poate-s cea mai mare proastă pe distanţă de ani-lumină.
— Nu cred în mod serios aşa ceva.
— Poate mi-am închipuit că-i mai bine să fii corupt tu, decât poporul meu. Poate cred că eşti naiv şi nevătămător. Sau poate că a fost doar instinctul, oftă ea. Nu ştiu dacă există un om incoruptibil, dar dacă există vreunul, acela eşti tu, Tuf. Ultimul inocent afurisit. Erai dispus să pierzi totul pentru ea, zise femeia, arătând către Distrugere. Pentru o pisică. Pentru un parazit amărât…
Dar zâmbea, în timp ce vorbea.
— Înţeleg.
Comandantul de port se ridică cu greu în picioare.
— E timpul să mă întorc şi să vorbesc unui auditoriu mai puţin înţelegător. Du-mă la glisoare şi spune-le că ies.
— Foarte bine, zise Tuf, ridicând un deget. Rămâne de clarificat un singur punct. Deoarece echipele dumneavoastră n-au terminat toate lucrările asupra cărora ne înţeleseserăm, nu cred că-i echitabil să mi se solicite preţul întreg, de treizeci şi patru de milioane de standarzi. Propun o ajustare. Vi se pare acceptabilă suma de treizeci şi trei de milioane cinci sute de mii?
Femeia se uită la el.
— Ce importanţă are? N-o să te mai întorci.
— Îngăduiţi-mi să nu fiu de acord.
— Au încercat să-ţi fure nava…
— Adevărat. Poate că treizeci şi trei de milioane ar fi mai corect, restul fiind considerat un fel de penalizare.
— Plănuieşti cu adevărat să te întorci? întrebă Tolly Mune.
— Peste cinci ani trebuie plătită prima tranşă a împrumutului. Între timp, putem judeca efectul — dacă a fost vreunul — micii mele contribuţii la rezolvarea crizei dumneavoastră alimentare. Poate va fi nevoie de mai multă inginerie ecologică.
— Nu cred, zise ea, surprinsă.
Haviland Tuf se întinse spre umărul lui şi-l scărpină pe Haos după ureche.
— De ce, întrebă el, plin de reproş, lumea se îndoieşte întotdeauna de noi?
Pisica nu-i răspunse.
3. PĂZITORI
Haviland Tuf ajunsese la concluzia că Expoziţia Bio-Agricolă a Celor Şase Planete reprezenta o mare dezamăgire.
Pierduse pe Brazelourn o zi lungă, obositoare, tropăind pe holurile ca nişte peşteri ale pavilioanelor, oprindu-se ici, colo, pentru a examina în treacăt un nou hibrid de grâu sau o insectă îmbunătăţită genetic. Deşi biblioteca de celule a Arcei avea, literalmente, material de donare din milioane de specii de plante şi animale, de pe nenumărate planete, Haviland Tuf era atent tot timpul la orice ocazie de a-şi extinde rezervele.
Dar puţine dintre exponatele din Brazelourn păreau promiţătoare, iar pe măsură ce treceau orele Tuf se plictisea — nu mai rezista în mulţimea indiferentă care-l îmbrâncea. Gloata roia pretutindeni — fermieri de tunel de pe Vagabond, îmbrăcaţi în blănuri de-un cafeniu închis; moşieri areeni înzorzonaţi, parfumaţi; locuitori sumbri de pe partea cu veşnică noapte a lui New Janus şi complementarii lor, în straie deschise la culoare, de pe faţa cu zi fără sfârşit; precum şi o mulţime de băştinaşi brazeleeni. Toţi făceau un zgomot exagerat şi-i adresau lui Tuf priviri pline de curiozitate, în timp ce acesta trecea pe lângă ei. Unii chiar se frecau de el, făcându-i să-şi încrunte figura prelungă.
În cele din urmă, dornic să scape de îmbulzeală, Tuf decise că i se făcuse foame. Îşi croi drum, cu un dezgust maiestuos, printre cei ce veneau la iarmaroc şi ieşi din grota cu cinci etaje a sălii de expoziţie ptolană. Afară, sute de vânzători îşi aşezaseră chioşcurile între clădirile mari. Bărbatul ce vindea plăcinte cu ceapă-umflată părea preocupat doar de marfa lui, aşa că Tuf hotărî că avea poftă exact de o plăcintă cu ceapă-umflată.
— Domnule, îi zise el tejghetarului, aş dori o plăcintă.
Plăcintarul era rotofei, rozaliu şi purta un şorţ pătat de grăsime. Deschise cutia încălzitoare, scotoci în ea cu mâna înmănuşată şi extrase o plăcintă fierbinte. Abia când o împinse pe tarabă, spre Tuf, îl văzu.
— Oho, făcu el, da’ mare eşti!
— Într-adevăr, domnule, răspunse Haviland Tuf, luând plăcinta şi muşcând din ea, cu un aer indiferent.
— Eşti de pe altă planetă, remarcă plăcintarul. Una care nu-i în vecinătate.
Tuf termină plăcinta din trei înghiţituri şi-şi şterse degetele unsuroase cu un prosop.
— Mă plictisiţi cu lucruri evidente, domnule, zise el şi întinse un deget lung, plin de bătături. Încă una!
Bosumflat, vânzătorul înşfăcă altă plăcintă, fără să mai facă vreo observaţie, şi-l lăsă pe Tuf să mănânce relativ în pace. Pe când savura crusta solzoasă şi umplutura acrişoară, acesta privea vizitatorii târgului ce se înghesuiau, şirurile de tarabe şi cele cinci săli mari, care se ridicau deasupra peisajului. Când termină de mâncat, îşi întoarse spre plăcintar figura albă.
— Domnule, aş vrea să vă pun o întrebare.
— Care? se interesă celălalt, morocănos.
— Văd cinci săli de expoziţie. Le-am vizitat pe fiecare, pe rând: Brazelourn, Vale Areen, New Janus, Vagabond şi Ptola, le arătă el cu degetul, după care îşi încrucişă mâinile pe burtă. Cinci, domnule. Cinci săli, cinci planete. Fără îndoială, fiind străin, nu-s familiarizat cu unele aspecte subtile ale obiceiurilor locale, de aceea am rămas perplex. In sectoarele prin care am călătorit, se obişnuieşte ca o manifestare care se autointitulează Expoziţia Bio-Agricolă a Celor Şase Planete să includă exponate de pe şase planete. Evident, aici nu se întâmplă aşa. Poate puteţi să mă lămuriţi de ce.