— Nu m-am prăbuşit încă, admise Haviland Tuf.
— Poţi cu adevărat să ne ajuţi? întrebă femeia cu figură rotofeie de la punctul de control.
— De ce se îndoieşte întotdeauna lumea de noi? îl întrebă Tuf pe pisoiul cenuşiu.
— Păzitor senior, trebuie să-i oferim şansa de a dovedi ce-a spus, insistă femeia de la punctul de control.
— Deşi am fost ameninţat, insultat şi suspectat, totuşi empatia mea pentru starea voastră mă împinge să stăruiesc. V-aş sugera ca Tăiş de soare să acosteze, pentru a putea discuta. Păzitoarea Qay poate să vină la bord şi să cineze cu mine, cât vom sta de vorbă. Cu siguranţă că bănuielile dumneavoastră nu se pot extinde şi asupra conversaţiei, cea mai civilizată dintre distracţiile omeneşti.
Cei trei păzitori se sfătuiră în grabă între ei şi cu una sau mai multe persoane ce nu se vedeau pe ecrane, în timp ce Haviland Tuf rămase în aşteptare, jucându-se cu pisoiul.
— Te voi numi Bănuială, îi spuse el, pentru a comemora primirea mea aici. Fraţii tăi vor fi îndoială, Ostilitate, Ingratitudine şi Nesăbuinţă.
— Acceptăm propunerea ta, Haviland Tuf, spuse păzitoarea Kefira Qay, de pe puntea Tăişului de soare. Pregăteşte-te de abordare.
— Într-adevăr… Vă plac ciupercile?
Puntea pentru navete a Arcei era la fel de mare ca terenul de asolizare al unui port stelar important. Arăta a loc de depozitare a unor nave părăsite. Navetele Arcei, îngrijite, stăteau în danele de lansare — cinci ambarcaţiuni identice, negre, rapide, cu aripi triunghiulare scurte, înclinate înapoi, proiectate şi pentru zbor atmosferic. Erau în stare bună. Celelalte arătau mai puţin impresionant. Un vas comercial, în formă de picătură, din Avalon, se sprijinea pe trei picioare întinse pentru asolizare, alături de o navă de vânătoare, marcată de lupte, şi de o navă-leu karaleoneză, al cărei înveliş ornamentat dispăruse în mare parte. În jur, vase cu înfăţişare bizară, şi mai străină.
Deasupra, marea cupolă se despicase într-o sută de felii şi se trăsese înapoi, lăsând să se vadă soarele mărunt, galben, înconjurat de stele, şi o navă verde, în formă de peşte-pisică, cam de mărimea uneia dintre navetele lui Tuf. Tăiş de soare se aşeză pe punte, iar cupola se închise în urma sa. Când stelele dispărură, atmosfera reveni, şuierând. Curând, apăru şi Haviland Tuf.
Kefira Qay ieşi din nava ei, cu buzele strânse a asprime sub nasul mare, coroiat, dar stăpânirea de sine nu-i putea ascunde uimirea din privire. O urmară doi oameni înarmaţi, în uniforme aurii cu podoabe verzi.
Haviland Tuf se apropie de ei într-o maşinuţă deschisă, cu trei roţi.
— Mă tem că invitaţia mea la masă a fost doar pentru o singură persoană, păzitor Qay, zise el, văzând escorta. Regret neînţelegerea, dar insist să nu fiţi însoţită.
— Bine, răspunse ea şi se întoarse spre paznici. Aşteptaţi împreună cu ceilalţi. Ştiţi ce trebuie să faceţi.
Apoi, după ce se urcă lângă Tuf, îi spuse:
— Tăiş de soare îţi va face nava bucăţi, dacă nu mă întorc nevătămată în două ore!
Haviland Tuf clipi.
— Groaznic! Întotdeauna, căldura şi ospitalitatea mea sunt întâmpinate cu neîncredere si violentă!
Uriaşul puse vehiculul în mişcare. Merseră în tăcere printr-un labirint de camere legate între ele şi coridoare, iar în cele din urmă intrară într-un tunel imens, întunecos, ce părea a se întinde, în ambele direcţii, până la capătul navei. Bazine transparente, de sute de mărimi, acopereau zidurile şi tavanul cât vedeai cu ochii, majoritatea goale, prăfuite; doar câteva erau pline cu lichide colorate, în care se agitau slab siluete abia vizibile. Nu se auzea nici un sunet, doar un plescăit vâscos, umed, undeva în faţă. Kefira Qay privea totul şi nu spunea nimic. Parcurseră cel puţin trei kilometri până când Tuf coti drept într-o gaură din perete, care se lărgi în faţa lor. Curând după aceea parcă şi coborâră amândoi.
O masă somptuoasă fusese întinsă în sufrageria mică, spartană, în care o conduse Tuf pe păzitoare. Începură cina cu supă la gheaţă, dulce şi picantă, neagră precum cărbunele, urmată de salată din neoiarbă cu sos de ghimbir. Felul principal era o pălărie de ciupercă pane, mare cât farfuria în care fusese servită, înconjurată de zece feluri de legume, fiecare cu sosul său. Păzitoarea mâncă pofticioasă.
— Se pare că găsiţi hrana mea umilă pe gustul dumneavoastră, remarcă Haviland Tuf.
— N-am mai avut o masă bună de mai mult timp decât aş vrea să recunosc, răspunse Kefira Qay. Pe Namor depindem de mare pentru subzistenţă. De obicei aveam parte de belşug, dar de când au început necazurile…
Luă cu furculiţa dintr-o legumă neagră, diformă, aflată într-un sos galben-cafeniu.
— Ce-i asta? E delicioasă!
— Rădăcina păcătosului, de pe Rhiannon, în sos de muştar. Qay înghiţi şi puse furculiţa jos.
— Dar Rhiannon e atât de departe, cum ai… Nu-şi duse întrebarea până la capăt.
— Bineînţeles, zise Tuf, împletindu-şi degetele sub bărbie şi urmărindu-i expresia. Toate aceste alimente au fost produse pe Arcă, deşi provin, la origine, de pe zece planete diferite. Mai doriţi lapte cu mirodenii?
— Nu, şopti ea, privind farfuriile goale. Atunci, nu minţi… Eşti ceea ce pretinzi, iar asta-i o navă de germinare a… cum i-ai spus?
— Corpul Inginerilor Ecologi, din demult defunctul Imperiu Federal. Au avut puţine nave, şi toate au fost distruse de vicisitudinile războiului, în afară de una. Doar Arca a supravieţuit, fiind epavă timp de un mileniu. Amănuntele nu vă privesc. E suficient să vă spun că am găsit-o şi am pus-o în funcţiune.
— Ai găsit-o?
— Cred că am spus acest lucru, cu aceleaşi cuvinte. Vă rog să fiţi atentă. Nu-s dornic să mă repet. Înainte de găsirea Arcei, am dus o viaţă modestă de neguţător. Vechea mea navă se află încă pe puntea de acostare. Poate s-a întâmplat s-o vedeţi…
— Deci, eşti doar un negustor…
— Vă rog! exclamă Tuf, indignat. Sunt inginer ecolog. Arca poate crea planete întregi, păzitoareo! Adevărat, sunt doar un om, singur, în timp ce odinioară această navă avea un echipaj de două sute de persoane, şi-mi lipseşte pregătirea teoretică extensivă, pe care o primeau cu sute de ani în urmă cei ce purtau theta de aur, sigla inginerilor ecologi. Dar, în felul meu, am reuşit să mă descurc. Dacă Namor doreşte să apeleze la serviciile mele, nu mă îndoiesc că voi putea fi de folos.
— De ce? întrebă precaută păzitoarea cea zveltă. De ce eşti atât de dornic să ne ajuţi?
Haviland Tuf dădu neajutorat din mâinile-i mari, albe.
— Ştiu, nu pot să nu par un prost. Sunt filantrop din fire şi foarte impresionabil de greutăţi şi suferinţă. N-aş putea abandona poporul dumneavoastră chinuit, după cum n-aş putea să fac vreun rău uneia dintre pisicile mele. Cred că inginerii ecologi au fost de-un soi mai dur, dar nu-s în stare să-mi schimb firea sentimentală. Aşa că-s aici, gata să fac tot ce-mi stă în putinţă.
— Nu vrei nimic?
— Eu pot lucra fără recompensă, zise Tuf. Sigur, voi avea cheltuieli operative. Trebuie să vă cer un mic salariu, pentru a le acoperi. Să zicem, trei milioane de standarzi. Credeţi că-i corect?
— Corect, răspunse ea, sarcastică. Corect de mult, aş zice. Au mai venit şi alţii ca tine, Tuf — negustori de arme şi aventurieri dornici să se îmbogăţească de pe urma nenorocirii noastre.
— Păzitoare, zise cu reproş Tuf, mă înţelegeţi teribil de greşit! Cer foarte puţin pentru mine. Arca-\ atât de mare, atât de costisitoarei Poate două milioane de standarzi e mai satisfăcător? Nu cred că-mi veţi refuza nimicul ăsta. Oare planeta dumneavoastră valorează mai puţin?