Kefira Qay oftă, cu o expresie obosită pe figura-i slabă.
— Nu, recunoscu ea. Nu, dacă poţi face ceea ce promiţi. Sigur, nu suntem o planetă bogată. Trebuie să mă consult cu superiorii mei. Nu pot lua singură decizia. Unde-i instalaţia de comunicaţii? întrebă ea, ridicându-se brusc.
— Ieşiţi pe uşă şi mergeţi la stânga, pe coridorul albastru. A cincea uşă pe partea dreaptă.
Tuf se ridică greoi, demn, şi începu să strângă masa.
Când păzitoarea se întoarse, bărbatul tocmai destupase o carafă cu o licoare de-un stacojiu viu şi mângâia o pisică albă cu negru, care se instalase pe masă.
— Ai fost angajat, Tuf, spuse Kefira Qay, aşezându-se. Două milioane de standarzi. După ce vei câştiga războiul.
— De acord. Să discutăm situaţia dumneavoastră la un pahar din această băutură delicioasă.
— Alcoolică?
— Uşor narcotică.
— Un păzitor nu foloseşte stimulenţi sau calmante. Suntem o ghildă luptătoare. Substanţe de felul ăsta poluează trupul şi încetinesc reflexele. Un păzitor trebuie să fie vigilent. Noi păzim şi protejăm.
— Lăudabil, zise Haviland Tuf, umplându-şi paharul.
— Tăiş de soare pierde vremea aici. A fost chemat de centrul de comandă. Avem nevoie de capacitatea lui de luptă pe planetă.
— Atunci, voi urgenta plecarea lui. Şi dumneavoastră?
— Am fost detaşată pe lângă tine, răspunse ea, posomorându-se. Am pregătit datele referitoare la situaţia de jos. Te voi ajuta să le studiezi şi voi acţiona ca agent de legătură.
Apa era liniştită — o oglindă verde, nemişcată, ce se întindea de la un orizont la altul.
O zi călduroasă. Lumina soarelui galben, strălucitor, se scurgea printr-un strat subţire de nori aurii. Nava stătea pe apă, cu laturile-i metalice sclipind, argintii-albastre, puntea-i deschisă alcătuind o mică insulă de activitate într-un ocean de pace. Bărbaţi şi femei, mici ca nişte insecte, goi până la brâu din cauza căldurii, trăgeau dragele şi plasele. O grifă mare, plină de mâl şi alge, se ivi din apă şi fu răsturnată într-un tambuchi deschis. Mai încolo, lăzi cu meduze imense, lăptoase, se coceau la soare.
Deodată, se declanşă vânzoleala. Fără motiv aparent, oamenii începură să alerge. Alţii se opriră din munca pe care o făceau şi se uitară în jur, zăpăciţi. Alţii lucrau mai departe, fără să le dea atenţie. Grifa mare, din metal, acum deschisă şi goală, fu trasă deasupra apei şi cufundată iar, în timp ce la capătul ambarcaţiunii era ridicată alta. Tot mai mulţi oameni alergau. Doi bărbaţi se ciocniră şi căzură.
Apoi, încovrigându-se de sub navă, apăru primul tentacul.
Se înălţă şi se tot înălţă. Era mai lung decât grifa de dragare. În locul în care ieşea din marea de-un verde întunecat avea grosimea unui tors de bărbat solid. Se subţia treptat, până ajungea cât un braţ. Un tentacul alb, de-un alb uşor vâscos. Pe partea inferioară avea cercuri de-un roz aprins, mari cât nişte farfurii, cercuri care se crispau şi pulsau, în timp ce tentaculul se încolăcea tot mai sus pe uriaşa navă de recoltare. Capătul său se desfăcea într-un mănunchi de tentacule mai mici, negre şi fără astâmpăr, ca nişte şerpi.
Se căţăra tot mai sus, urcând şi coborând, înfăşurând ambarcaţiunea. Ceva se mişcă în cealaltă parte, ceva alb ce pătrundea prin verdeaţa aceea. Apăru al doilea tentacul. Apoi a! treilea, al patrulea… unul lupta cu grifa de dragare. Altul avea înfăşurat în jur, ca un voal, rămăşiţele plasei de pescuit, care nu părea a-l încurca deloc. Acum, toţi oamenii alergau — în afară de cei pe care-i prinseseră tentaculele. Unul dintre ele se încolăcise în jurul unei femei care avea o secure şi despica tentaculul cu sălbăticie, zbătându-se în strânsoarea albă, până când spatele i se îndoi, iar ea rămase nemişcată. Tentaculul îi dădu drumul — un fluid alb se scurgea încet din rănile adânci — şi apucă pe altcineva.
Douăzeci de tentacule se prinseseră de nava care se aplecă brusc spre tribord. Supravieţuitorii alunecară de-a lungul punţii şi căzură în mare. Ambarcaţiunea se balansa din ce în ce mai mult. Ceva o împingea în sus, apoi o trăgea în jos. Apa plescăia pe punte, în tambuchiurile deschise. După aceea, vaporul începu să se sfărâme.
Haviland Tuf opri proiecţia şi păstră imaginea pe ecranul imens: marea verde, soarele auriu, ambarcaţiunea zdrobită, tentaculele albe care o strângeau…
— Acesta a fost primul atac? întrebă el.
— Da şi nu, răspunse Kefira Qay. Înainte de asta, altă navă de recoltat şi două ambarcaţiuni cu aripi portante pentru pasageri dispăruseră în mod misterios. Am cercetat, dar n-am descoperit cauza. În cazul acesta, s-a întâmplat să se afle la faţa locului o echipă de la televiziune, care făcea înregistrări pentru un canal educaţional. Au filmat mai mult decât sperau…
— Într-adevăr…
— Erau într-un hidroavion, în aer. Ştirile din noaptea aceea aproape că au produs panică. Dar abia după ce s-a scufundat următorul vas lucrurile au devenit cu adevărat serioase. Atunci şi-au dat seama păzitorii de adevăratele dimensiuni ale problemei.
Haviland Tuf privi ecranul, cu figura-i lungă impasibilă, inexpresivă, în vreme ce-şi ţinea mâinile pe consolă. Un pisoi negru cu alb începu să-l muşte de degete.
— Pleacă, Nesăbuinţă! zise el, aşezându-l cu blândeţe pe podea.
— Măreşte o parte a unui tentacul, îi sugeră păzitoarea de lângă el.
Tuf făcu, în tăcere, ceea ce fusese rugat. Se aprinse un al doilea ecran, arătând imaginea grăunţoasă a unei funii groase, albe, ce se arcuia peste punte.
— Uită-te la una dintre ventuze, zise Qay. Zona roz, acolo, vezi?
— A treia de la capăt este neagră înăuntru. Şi pare a avea dinţi.
— Da. Toate au. Partea exterioară a ventuzelor este un fel de flanşă tare, cărnoasă. Când este apăsată, se întinde şi creează un fel de vană cu vid, imposibil de desprins. Dar fiecare din ele are şi gură. În interiorul flanşei se găseşte o supapă uşoară, de culoare roz, care se trage înapoi, iar dinţii alunecă în afară — trei şiruri, zimţaţi, mai ascuţiţi decât ai crede. Acum mută imaginea la capătul tentaculului, te rog.
Tuf atinse tastele consolei şi aduse alt fragment mărit pe al treilea ecran, făcând să se vadă şerpii ce se răsuceau.
— Ochi, zise Kefira Qay. La capătul fiecărui tentacul. Douăzeci de ochi. Tentaculele nu se zbat orbeşte. Văd ce fac.
— Fascinant! Ce se află sub apă? Care-i sursa acestor braţe teribile?
— Am aici secţiuni şi fotografii ale unor specimene ucise mai târziu, precum şi nişte simulări pe calculator. Multe dintre exemplarele capturate fuseseră măcelărite zdravăn. Trupul făpturii e un fel de cupă răsturnată, ca o jumătate de băşică umflată, înconjurată de un inel mare din oase şi muşchi, de care-s ancorate tentaculele. Băşica se umple cu apă şi se goleşte pentru a permite fiinţei să urce la suprafaţă sau să coboare în adâncuri — principiul submarinului. Ea, în sine, nu cântăreşte mult, dar e teribil de rezistentă. Tot ce face animalul este să golească băşica, să urce la suprafaţă, să înhaţe prada, apoi să înceapă să se umple cu apă. Capacitatea băşicii este uluitoare şi, după cum poţi să vezi, creatura e imensă. Dacă-i nevoie, poate pompa apă în tentacule şi, prin guri, afară, pentru a inunda ambarcaţiunea şi a grăbi scufundarea ei. Prin urmare, tentaculele sunt braţe, guri, ochi şi furtunuri vii, toate deodată.
— Şi spuneţi că poporul dumneavoastră n-a cunoscut asemenea făpturi până la acest atac?