— Corect. O rudă a acestei fiinţe, războinicul namorian, fusese bine cunoscut în zilele de început ale colonizării. Un fel de încrucişare între o meduză şi o caracatiţă cu douăzeci de braţe. Multe specii băştinaşe au structură asemănătoare — o băşică centrală sau trup, sau carapace, sau orice altceva, cu douăzeci de picioare, cârcei sau tentacule, plasate în cerc în jurul acestuia. Războinicii erau carnivori, ca monstrul acesta, dar aveau un şir de ochi pe trupul central, nu la capătul tentaculelor. Nici braţele nu puteau juca rol de furtunuri. Şi erau mult mai mici — de dimensiunile oamenilor. Ţâşneau la suprafaţă deasupra platformelor continentale, în special deasupra bancurilor de oale-de-mâl, unde erau mulţi peşti. Peştii reprezentau prada lor obişnuită, deşi câţiva înotători imprudenţi au avut parte de o moarte groaznică în îmbrăţişarea lor.
— Pot să aflu ce s-a întâmplat cu ei? întrebă Tuf.
— Deveniseră o belea. Regiunile lor de vânat acopereau zone de care aveam nevoie — ape puţin adânci, bogate în peşte, iarbă de mare şi fructe de apă, de deasupra bancurilor cu oale-de-mâl şi depozitelor de scoici-cameleon şi peşti-bobine. Înainte de a recolta sau de a cultiva, a trebuit să scăpăm de războinici. Am făcut-o. Sigur, au mai rămas câţiva, dar acum sunt rari.
— Înţeleg, zise Haviland Tuf. Iar acea creatură formidabilă, acel submarin viu, mâncător de nave, care vă chinuie atât de groaznic, are un nume?
— Cuirasatul namorian, răspunse Kefira Qay. Când a apărut prima oară, am crezut că-i un locuitor al adâncurilor care s-a aventurat la suprafaţă. La urma urmei, Namor e locuit doar de o sută de ani standard. Abia am început să explorăm zonele mai adânci ale mărilor şi ştim puţine lucruri despre făpturile care ar putea locui acolo. Dar pe măsură ce tot mai multe nave erau atacate şi scufundate, devenea evident că aveam de-a face cu o armată de cuirasate.
— O flotă, o corectă Haviland Tuf.
— Cum vrei, se încruntă Kefira Qay. O mulţime, nu un specimen rătăcit. În momentul acela, se răspândise teoria că în fundul oceanului avusese loc o catastrofă inimaginabilă, ce izgonise de acolo specii întregi.
— Nu credeţi în teoria aceea…
— N-a crezut nimeni în ea. Nu era corectă. Cuirasatele n-ar fi rezistat presiunii din adâncuri. Ca atare, nu ştim de unde au venit, se strâmbă ea. Doar că sunt aici.
— Într-adevăr… Fără îndoială, aţi luptat cu ele.
— Sigur. O luptă pe care am pierdut-o. Namor e o planetă tânără, fără populaţia sau resursele necesare războiului în care ne-am trezit aruncaţi. Trei milioane de namorieni sunt răspândiţi pe mări, locuind pe mai mult de şaptesprezece mii de insuliţe. Alt milion se înghesuie pe New Atlantis, singurul nostru continent, mic ca dimensiuni. Majoritatea locuitorilor sunt pescari sau fermieri marini. Când a început povestea asta, existau cincizeci de mii de păzitori. Ghilda noastră descinde din echipajele navelor care au adus coloniştii de pe Vechiul Poseidon şi Aquarius aici, pe Namor. I-am protejat întotdeauna, dar înainte de apariţia cuirasatelor sarcina noastră fusese simplă. Planeta e paşnică, cu puţine conflicte adevărate. A existat o rivalitate etnică între poseidoniţi şi aquarieni, dar aceasta s-a desfăşurat într-un mod amical. Păzitorii asigurau apărarea planetară, cu Tăiş de soare şi alte două nave similare, dar majoritatea activităţilor constau în intervenţii în caz de incendii şi inundaţii, ajutor în caz de calamităţi, muncă de poliţie, chestii de felul ăsta. Avem vreo sută de bărci de patrulare, cu aripi portante. Le-am folosit, un timp, pentru escortarea navelor şi am produs oarecare pierderi cuirasatelor, fără ca acest lucru să aibă mare importanţă. A devenit curând limpede că existau mai multe cuirasate decât bărci de patrulare.
— Iar bărcile nu se înmulţesc, aşa cum presupun că fac cuirasatele acelea, zise Tuf, în timp ce Nesăbuinţă şi îndoială se luptau în poala lui.
— Exact. Oricum, ne-am străduit. Am aruncat grenade submarine peste ele, când le-am detectat sub apă, le-am torpilat când ieşeau la suprafaţă. Am ucis sute, dar apăreau alte sute, iar fiecare barcă pierdută nu putea fi înlocuită. Namor nu dispune de o bază tehnologică serioasă. În zilele bune, importam ce ne trebuia de pe Brazlourn şi Vale Areen. Poporul nostru era adeptul unei vieţi simple. Oricum, planeta nu poate susţine industria. E săracă în metale grele şi combustibili fosili.
— Câte bărci de patrulare v-au rămas?
— Vreo treizeci, însă nu îndrăznim să le folosim. La un an după primul atac, cuirasatele controlau suprafaţa mărilor. Toate navele mari de recoltat au fost pierdute, sute de ferme marine au fost abandonate sau distruse, jumătate din pescarii independenţi ucişi, iar ceilalţi s-au înghesuit, temători, în porturi. Nici un om nu mai îndrăzneşte să se avânte pe mările Namorului.
— Insulele sunt izolate?
— Nu chiar. Păzitorii au douăzeci de hidroavioane înarmate. Mai există, la persoane particulare, peste o sută de hidroavioane şi aeromobile. Mai avem şi aerostate. Hidroavioanele şi aeromobilele sunt greu de întreţinut şi costă mult. Piesele de schimb se procură cu dificultate, numărul tehnicienilor pregătiţi este mic, aşa că majoritatea traficului aerian, înainte de necazuri, se făcea cu ajutorul dirijabilelor mari, acţionate de energie solară şi umplute cu heliu. Avem o flotă considerabilă, vreo mie de bucăţi. Baloanele au preluat aprovizionarea insulelor mici, unde foametea reprezenta o ameninţare reală. Alte aeronave au participat la lupte, împreună cu hidroavioanele păzitorilor. Am aruncat din aer, unde ne aflam în siguranţă, chimicale, otravă, explozibili, chestii din astea, şi am ucis mii de cuirasate, deşi preţul a fost îngrozitor. Se îngrămădiseră în zonele cele mai bune de pescuit, deasupra bancurilor de oale-de-mâl, aşa că am fost obligaţi să aruncăm în aer şi să otrăvim chiar zonele cele mai folositoare. N-aveam de ales. Un timp, am crezut că învinseserăm. Câteva bărci de pescuit ieşiseră în larg şi se întorseseră nevătămate, escortate de hidroavioane ale păzitorilor.
— Evident, nu acesta a fost rezultatul final al conflictului, spuse Haviland Tuf, altfel discuţia de acum n-ar avea rost.
Îndoială îl lovi puternic în cap pe Nesăbuinţă, iar pisoiul mai mic căzu de pe genunchiul lui Tuf pe podea. Tuf se aplecă şi-l ridică.
— Luaţi-I, zise el, întinzându-i-l Kefirei Qay. Vă rog să-l ţineţi. Micul lor război mă distrage de la cel mare, al dumneavoastră.
— Eu… sigur…
Păzitoarea luă în mână, cu grijă, pisoiul alb cu negru. Acesta i se întinse în palmă.
— Ce este? întrebă femeia.
— O pisică. Va sări din palmă, dacă veţi continua să-l ţineţi ca pe un fruct stricat. Puneţi-I cu blândeţe în poală. Vă asigur că-i nevătămător.
Kefira Qay puse, foarte nesigură de sine, pisoiul pe genunchi. Nesăbuinţă miorlăi şi ar fi căzut din nou pe podea dacă nu şi-ar fi înfipt gheruţele în stofa uniformei tinerei.
— Vai! Are pinteni!
— Gheare, o corectă Tuf. Mici şi nevătămătoare.
— Nu-s otrăvite?
— Nu cred. Mângâiaţi-I, din faţă spre spate. Va fi mai puţin agitat. Kefira Qay atinse cu grijă capul pisoiului.
— Vă rog, am spus să-l mângâiaţi, nu să-l pipăiţi!
Păzitoarea începu să mângâie pisoiul, iar Nesăbuinţă porni, imediat, să toarcă. Tânăra se opri şi se uită îngrozită la Tuf.
— Tremură şi scoate un sunet!
— Un asemenea răspuns e considerat favorabil, o asigură Tuf. Vă rog să continuaţi treaba, ca şi relatarea. Dacă doriţi.
— Bineînţeles, răspunse Qay, mulţumindu-se s-o pipăie pe Nesăbuinţă, care se aşezase confortabil pe genunchiul ei. Să ne uităm la următoarea înregistrare…