Tuf şterse nava avariată şi cuirasatul de pe ecranul principal. Altă scenă îi luă locuclass="underline" o zi de iarnă, vântoasă şi rece, după cum se vedea. Apa era întunecată şi vălurită, pătată de spuma albă împinsă de vânt. Un cuirasat plutea pe marea neliniştită, cu tentaculele imense, albe, întinse în jur, arătând ca o floare uriaşă, deschisă, ce se legăna pe valuri. Când aparatul trecu pe deasupra, ridică două braţe cu şerpi ce se zbăteau, dar oamenii se aflau prea departe pentru a fi în pericol. Aceştia păreau că stau în nacela unei aeronave lungi, argintii, privind în jos dintr-un post de observare cu podea de sticlă. În timp ce Tuf pândea, imaginea îşi schimbă unghiul — se văzu că observatorii făceau parte dintr-un convoi alcătuit din trei dirijabile imense, ce pluteau indiferente deasupra apelor învolburate.
— Spiritul lui Aquarius, Lyle D şi Umbra cerului, spuse Kefira Qay. Se aflau într-o misiune de ajutorare a unui grup de insule mici, grupate în nord, unde foametea făcea ravagii. Se duceau să evacueze supravieţuitorii, să-i ducă pe New Atlantis. Înregistrarea a fost făcută de o echipă de reporteri aflaţi pe Umbra cerului, singura aeronavă care a scăpat. Fii atent!
Dirijabilele pluteau mai departe, invincibile şi netulburate. Apoi, chiar în faţa albastru-argintiului Spirit al lui Aquarius, se văzu o mişcare în apă, ceva care se agita sub voalul de-un verde întunecat. Ceva mare, dar nu un cuirasat. Apa se înnegri, într-o pată mare ce se bomba, se umfla în sus. Se ivi o cupolă uriaşă de culoarea abanosului, ce se ridica din adâncuri. Neagră, imensă, din piele, înconjurată de douăzeci de tentacule lungi, negre. Crescu tot mai largă, mai înaltă, secundă cu secundă, până când ţâşni în întregime din mare. În timp ce se înălţa, tentaculele atârnau în jos, iar apa se scurgea de pe ele. Apoi începu să se ridice, să se întindă în lateral. Făptura era la fel de mare ca dirijabilul spre care se îndrepta. Când se întâlniră, arătau ca doi leviatani cereşti ce se împerecheau. Imensitatea neagră se opri deasupra dirijabilului lung, albastru-argintiu, strângându-l cu braţele într-o îmbrăţişare ucigătoare. Văzură învelişul exterior al aeronavei sfâşiindu-se, baloanele cu heliu spărgându-se şi dezumflându-se. Spiritul lui Aquarius se zbătu, se chirci ca o fiinţă vie şi se stafidi în îmbrăţişarea întunecată a iubitului său. După ce-i veni de hac, creatura neagră îi aruncă rămăşiţele în mare.
Tuf opri imaginea, scrutând cu o privire solemnă siluetele mărunte care săreau din nacela cu cupolă.
— Alt monstru a distrus Lyle D ia întoarcere, povesti Kefira Qay. Umbra cerului a reuşit să scape şi a relatat cele întâmplate, dar nu s-a mai întors din următoarea misiune. Mai mult de o sută de dirijabile şi o duzină de hidroavioane au fost pierdute în prima săptămână după apariţia baloanelor-de-foc.
— Baloane-de-foc? se miră Haviland Tuf, mângâindu-l pe Îndoială, care stătea pe consola lui. Nu văd nici un foc!
— Numele a fost dat când am distrus prima oară una dintre făpturile alea blestemate. Un hidroavion al păzitorilor a tras o rafală cu gloanţe explozive în ea. A explodat ca o bombă, apoi s-a cufundat în mare, arzând. Sunt extrem de inflamabile. O arsură cu laserul şi sar în aer, într-un mod foarte spectaculos.
— Hidrogen, mormăi Tuf.
— Exact, confirmă păzitoarea. N-am capturat niciodată un exemplar întreg, dar l-am reconstituit după fragmente. Făptura poate genera, în interior, curent electric. Înghite apă şi face un fel de electroliză biologică. Oxigenul este eliminat în apă sau în atmosferă, folosind la deplasarea fiinţelor. Un soi de propulsoare cu aer. Hidrogenul umple sacii balonului şi-l face să se înalţe. Când vrea să se retragă în apă, deschide o valvă în partea superioară — uite, aici — şi gazul iese, iar balonul-de-foc cade înapoi în mare. Are stratul exterior ca din piele tăbăcită, foarte rezistentă. Sunt făpturi lente, dar deştepte. Uneori se ascund în nori şi înhaţă hidroavioanele nesăbuite care zboară sub ele. După cum am descoperit curând, spre neplăcerea noastră, se înmulţesc la fel de repede ca şi cuirasatele.
— Foarte ciudat! Deci, dacă mă pot aventura să concluzionez, o dată cu apariţia acestor baloane-de-foc aţi pierdut stăpânirea aerului, aşa cum aţi pierdut-o anterior pe cea a mărilor.
— Mai mult sau mai puţin, admise Kefira Qay. Dirijabilele noastre erau prea lente ca să riscăm. Am încercat să menţinem activitatea trimiţându-le în convoaie escortate de hidroavioanele păzitorilor şi de aeromobile, dar şi metoda asta a dat greş… Dimineaţa din Zorii Focului… Am fost acolo, comandând un hidroavion cu nouă tunuri… a fost groaznic…
— Continuaţi, o rugă Tuf.
— Zorii Focului… murmură ea, posomorâtă. Am fost… am avut treizeci de aeronave, treizeci, un convoi mare, protejat de douăsprezece hidroavioane înarmate. Era o călătorie lungă, din New Atlantis până la Mâna Frântă, un arhipelag important. În zorii celei de-a doua zi, tocmai când estul devenea roşu, marea de sub noi a început să… clocotească. Precum o oală cu supă care fierbe. Erau ele, împrăştiind oxigen şi apă, înălţându-se. Mii, Tuf, mii! Apele spumegau nebuneşte, iar ele se înălţau. O mulţime de umbre negre, imense, venind spre noi, din toate direcţiile, cât vedeai cu ochii. Am atacat cu lasere, cu obuze explozive, cu tot ce-am avut. Părea că însuşi cerul arde. Toate făpturile acelea erau umplute cu hidrogen, iar aerul era bogat, ameţitor, din cauza oxigenului pe care-l împrăştiau. Zorii Focului, aşa le-am spus. A fost teribil. Ţipete pretutindeni, baloane arzând, dirijabile sfărâmându-se şi prăbuşindu-se în jurul nostru, trupuri în flăcări… Iar jos aşteptau cuirasate. Le-am văzut înhăţând înotătorii care săriseră din aeronave, am văzut tentaculele albe încolăcindu-se în jurul lor, trăgându-i la fund. Patru hidroavioane au scăpat din bătălie. Patru. Toate dirijabilele au pierit, împreună cu echipajele.
— O poveste macabră, comentă Tuf.
Kefira Qay privea în gol. O mângâia pe Nesăbuinţă mecanic, ţinând buzele strânse, cu ochii aţintiţi asupra ecranului pe care primul balon-de-foc plutea deasupra epavei Spiritului lui Aquarius.
— De atunci, spuse ea, după un timp, viaţa noastră a devenit un coşmar permanent. Am pierdut mările. Pe trei sferturi din Namor domneşte foametea, chiar inaniţia. Doar New Atlantis mai are hrană în plus, deoarece numai aici cultivarea solului este practicată extensiv. Păzitorii continuă să lupte. Tăiş de soare şi celelalte două nave cosmice au fost puse la lucru — raiduri de bombardament, aruncări de otrăvuri, evacuarea locuitorilor de pe unele insule mai mici. Graţie aeromobilelor şi hidroavioanelor rapide, am reuşit să păstrăm o reţea întinsă de contacte cu insulele mărgjnaşe. Şi, bineînţeles, avem radio, dar abia ne menţinem legăturile… În ultimul an, mai mult de douăzeci de insule au încetat transmisiile. În vreo şase cazuri, am trimis patrule ca să cerceteze. Cele care s-au întors au raportat acelaşi lucru. Peste tot, trupuri putrezind la soare. Clădiri sfărâmate, ruinate. Mişunători şi magi-târâtori îndopându-se din cadavre. Iar pe o insulă am găsit altceva, şi mai îngrozitor. Pe insula Steaua Mării. Acolo trăiseră vreo patruzeci de mii de oameni, existase un cosmoport important înainte de întreruperea comerţului. A fost un şoc teribil când Steaua Mării a încetat brusc să emită. Următoarea dovadă, Tuf. Dă-i drumul!
Tuf apăsă o serie de taste de la consolă.
O fiinţă moartă zăcea pe plajă, putrezind pe nisipul indigo.
O singură imagine, nu o înregistrare. Haviland Tuf şi păzitoarea Kefira Qay studiară îndelung făptura întinsă, descompusă, putredă. În jur, se zărea un vălmăşag de cadavre omeneşti, ce-i arătau mărimea prin comparaţie. Fiinţa moartă avea forma unui castron răsturnat şi era mare cât o casă. Pielea ei, crăpată, din care se scurgea puroi, avea culoarea verde-cenuşie, tărcată. Întinse pe nisip, în jur, ca nişte spiţe în jurul butucului roţii, organele externe ale făpturii — zece tentacule verzi, contorsionate, punctate de guri roz-albicioase şi, alternând cu acestea, zece membre care păreau ţepene, tari, negre, evident articulate.