În cele din urmă, lucrurile ajunseră la un deznodământ. Palidă şi furioasă, Qay pătrunse în camera întunecată pe care Tuf o numea încăperea de război şi-l găsi pe acesta stând în faţa unui şir de monitoare de calculator, privind linii roşii şi albastre care goneau pe-o grilă…
— Tuf! răcni ea.
Bărbatul opri imaginile de pe ecrane şi se întoarse spre ea, dându-l la o parte pe ingratitudine. O privi impasibil, învăluit de umbre.
— Consiliul Păzitorilor mi-a dat un ordin.
— Ce norocoasă sunteţi! Ştiam că în ultimul timp aţi devenit nervoasă, din cauza inactivităţii.
— Consiliul vrea acţiune imediată, Tuf. Imediată. Azi. Înţelegi? Tuf îşi încrucişă mâinile sub bărbie, aproape într-o poziţie de rugă.
— Trebuie să tolerez nu numai ostilitate şi nerăbdare, dar şi insultarea inteligenţei mele? Vă asigur că am înţeles tot ce-i nevoie să înţeleg despre păzitori. Numai că nu înţeleg bizara şi perversa ecologie a Namorului. Iar până nu voi ajunge s-o înţeleg, nu voi putea acţiona.
— Vei acţionai afirmă Kefira Qay şi, deodată, în mâna ei apăru un pistol cu laser, pe care-l îndreptă spre burta mare a lui Tuf. Vei acţiona acum!
Haviland Tuf nu reacţionă deloc.
— Violenţă! spuse el, cu vocea încărcată de-un reproş indulgent. Poate că înainte de a arde o gaură în mine, osândindu-vă astfel şi pe dumneavoastră şi planeta dumneavoastră, îmi veţi oferi oportunitatea să vă explic.
— Dă-i drumul! Ascult. Ai puţin timp la dispoziţie.
— Excelent. Păzitoare, se întâmplă ceva foarte straniu pe Namor. •
— Ai observat! replică ea sec, fără să mişte laserul.
— Într-adevăr. Aţi fost distruşi de o infestare cu creaturi pe care le voi numi, în lipsa unui termen mai potrivit, monştri marini. Trei specii au apărut în mai puţin de şase ani standard. Fiecare din ele este, în aparenţă, nouă sau cel puţin necunoscută. Acest lucru mi se pare extrem de improbabil. Poporul dumneavoastră se află pe Namor de o sută de ani, iar până de curând n-a avut cunoştinţă de existenţa făpturilor pe care le-aţi numit cuirasate, baloane-de-foc şi mergători. E ca şi cum o altă Arcă, pusă în slujba răului, ar duce un biorăzboi împotriva voastră. Dar, evident, nu-i cazul. Noi sau vechi, aceşti monştri marini sunt băştinaşi, produsul evoluţiei locale. Rudele lor apropiate umplu mările dumneavoastră — oalele-de-mâl, peştii-bobine, dansatorii-jeleu şi războinicii. Aşa… Unde ne duce asta?
— Nu ştiu, răspunse Kefira Qay.
— Nici eu. Să vedem mai departe. Aceşti monştri marini se înmulţesc, atingând un număr uriaş. Împânzesc marea, umplu aerul, năpădesc insulele populate. Ucid. Dar nu se ucid între ei, nici nu par a avea vreun duşman natural. Regulile crunte ale unui ecosistem normal nu se aplică. Am studiat cu mult interes rapoartele savanţilor dumneavoastră. Multe lucruri sunt fascinante la monştrii marini, dar cel mai mult mă intrigă faptul că nu cunoaşteţi nimic despre ei, exceptând forma adultă. Cuirasate uriaşe care colindă mările şi scufundă vapoare, baloane-de-foc monstruoase care dau roată pe cer… Unde, mă întreb, sunt cuirasatele mici, puii de baloane? Unde?
— În adâncul mării.
— Poate, păzitoare Qay, poate… Nu puteţi fi sigură. Nici eu. Aceşti monştri sunt creaturi formidabile, dar am văzut animale de pradă la fel de formidabile pe alte planete. Nu ajung însă să fie atât de numeroşi — sute sau mii. De ce? Pentru că puii, ouăle sau animalele abia născute nu-s atât de formidabili ca şi părinţii — mulţi mor înainte de a ajunge la maturitatea înfricoşătoare. Acest lucru pare a nu se întâmpla pe Namor. Absolut deloc. Ce înseamnă asta? Nu ştiu, ridică Tuf din umeri. Dar lucrez, mă străduiesc să rezolv ghicitoarea din mările dumneavoastră întinse.
— Iar între timp, se strâmbă Kefira Qay, noi murim. Murim şi ţie nu-ţi pasă!
— Protestez! începu Tuf.
— Taci! se răsti ea, agitând laserul. Acum vorbesc eu, tu ţi-ai ţinut discursul! Astăzi am pierdut contactul cu Mâna Frântă. Patruzeci şi trei de insule. Mi-e teamă să mă gândesc cât de mulţi oameni erau acolo! Toţi dispăruţi, într-o singură zi! S-au mai recepţionat câteva transmisii radio trunchiate, isterie, apoi s-a aşternut tăcerea. Iar tu stai şi vorbeşti despre ghicitori! Gata! Vei acţiona! Insist. Sau te ameninţ, dacă preferi. Mai târziu, vom rezolva întrebările de ce şi cum, ridicate de aceste făpturi. Pentru moment le vom ucide, fără să ne oprim la discuţii.
— Cândva, spuse Haviland Tuf, a existat o planetă idilică, ce nu avea decât o singură pacoste — o insectă de mărimea unei molii de praf. O creatură nevătămătoare, dar care se afla pretutindeni. Se hrănea cu sporii microscopici ai unei ciuperci plutitoare. Oamenii de pe planetă urau micuţele insecte, care uneori zburau în nori atât de groşi, că întunecau soarele. Când cetăţenii ieşeau din case, insectele se aşezau pe ei cu miile, acoperindu-le trupurile cu un giulgiu viu. Un aşa-zis inginer ecolog s-a angajat să le rezolve problema. A adus de pe o planetă îndepărtată altă insectă, mai mare, care se hrănea cu molii de praf vii. Planul a funcţionat perfect. Noua insectă s-a tot înmulţit, neavând duşmani naturali în ecosistem, până când a înlăturat cu desăvârşire specia băştinaşă. A fost un mare triumf. Din nefericire, au apărut efecte secundare neprevăzute. Invadatorul, după ce a distrus o formă de viaţă, a trecut la altele, aparţinând unor soiuri folositoare. Multe insecte locale au dispărut. Forma de viaţă locală analoagă păsărilor, lipsită de prada obişnuită, incapabilă să digere gândacii străini, a suferit amarnic. Plantele n-au mai fost polenizate, ca până atunci. Păduri întregi şi jungle s-au schimbat, s-au veştejit. Iar sporii ciupercilor, care reprezentau hrana belelei iniţiale, au rămas neatinşi. Ciupercile au crescut pretutindeni — pe clădiri, pe câmpuri, chiar şi pe animalele vii. Pe scurt, tot ecosistemul s-a prăbuşit. Astăzi, dacă mergi acolo în vizită, găseşti o planetă moartă, cu excepţia unor ciuperci groaznice. Astea-s roadele unei acţiuni pripite, fără studiu suficient. Există riscuri grave dacă intervii fără să înţelegi…
— Şi distrugere sigură, dacă nu intervii deloc, zise Kefira Qay, pe un ton ce trăda încăpăţânarea. Nu, Tuf! Spui basme înfricoşătoare, dar noi suntem disperaţi. Păzitorii acceptă riscurile, oricare ar fi ele. Am primit ordin. Dacă nu faci ce te-am rugat, voi folosi asta, făcu ea semn cu capul în direcţia laserului.
— Dacă-I veţi folosi, răspunse Haviland Tuf, încrucişându-şi braţele, veţi da dovadă de prostie. Fără îndoială, veţi învăţa să manevraţi Arca. În timp, însă. Vor fi necesari poate ani, numai că, după propria dumneavoastră declaraţie, nu dispuneţi de acest răgaz. Voi lucra mai departe pentru a vă ajuta şi vă voi ierta zbieretele grosolane şi ameninţările, dar voi acţiona doar când mă voi considera pregătit. Sunt inginer ecolog. Am integritatea mea personală şi profesională. Trebuie să subliniez că, fără serviciile mele, n-aveţi nici o speranţă. Nici una. Aşa că, ştiind acest lucru şi dumneavoastră, şi eu, să renunţăm la continuarea spectacolului. Nu veţi folosi laserul.
Kefira Qay arăta de parcă ar fi fost pălmuită.
— Tu…, zise ea, zăpăcită, iar laserul tremură un pic; imediat, însă, privirea îi redeveni aspră. Te înşeli, Tuf. Îl voi folosi.
Haviland Tuf nu spuse nimic.
— Nu împotriva ta, continuă ea, ci împotriva pisicilor tale. Voi ucide câte una în fiecare zi, până vei acţiona.
Mâna i se mişcă uşor, astfel încât laserul fu îndreptat spre Ingratitudine, care se plimba de colo-colo prin cameră, dând cu laba în umbre.