— Voi începe cu aceasta. Număr până la trei.
Figura lui Tuf nu exprima nici cea mai vagă emoţie, în timp ce se uita la ea.
— Unu, spuse Kefira Qay. Tuf rămase imobil.
— Doi.
Tuf se încruntă şi pe fruntea lui albă ca varul apărură câteva cute.
— Trei! strigă Qay.
— Nu, zise iute Tuf. Nu trageţi. Voi face aşa cum doriţi. Voi începe donarea imediat.
Păzitoarea puse laserul în teacă.
Astfel porni Haviland Tuf la război, împotriva voinţei lui.
În prima zi, rămase tăcut, cu buzele strânse, în camera de război, în faţa consolei mari, rotind cadrane gradate, apăsând butoane sclipitoare şi taste fantomă holografice. În altă parte a Arcei, lichide bizare, de diferite aspecte şi culori, picurară şi gâlgâiră în bazinele goale aflate de-a lungul întunecosului tunel principal, în timp ce exemplare din marea bibliotecă de celule fură luate, stropite, manevrate de waldo-uri subţiri, sensibile ca mâinile unui maestru chirurg. Tuf nu văzu nimic din toate acestea. Rămase la postul lui, lansând o donare după alta.
În a doua zi, făcu acelaşi lucru.
În a treia zi, se ridică şi porni încet pe coridorul lung de mulţi kilometri, în care creaţiile sale începuseră să crească, forme nedistincte care se agitau slab sau stăteau imobile în bazinele cu lichid transparent. Unele bazine erau mari cât puntea navetelor Arcei, altele mici cât o unghie. Haviland Tuf se opri în faţa fiecăruia şi privi cu o concentrare calmă aparatele de măsură şi dispozitivele strălucitoare de urmărire. Uneori, făcu reglaje. Până la sfârşitul zilei ajunse doar la jumătatea şirului lung.
În a patra zi, îşi termină rondul.
În a cincea zi, porni cronourzeala.
— Timpul e sclavul ei, îi spuse el Kefirei Qay, când acesta îl întrebă despre ce era vorba. Îl încetineşte sau îl grăbeşte. Noi îl facem să alerge, pentru ca războinicii pe care i-am prăsit să ajungă la maturitate mai iute decât în natură.
În a şasea zi, îşi găsi de lucru pe puntea navetelor, amenajând două dintre acestea pentru căratul făpturilor pe care le făurise, adăugând bazine mari şi mici, umplându-le cu apă.
În dimineaţa celei de-a şaptea zi, apăru la micul dejun şi spuse:
— Păzitoare, suntem gata să începem.
— Atât de repede? se miră ea.
— Nu toate fiarele mele au ajuns la maturitate, dar aşa trebuie să fie. Unele sunt monstruos de mari şi trebuie transbordate înainte să ajungă la dimensiunile adulte. Clonarea va continua, bineînţeles. Avem nevoie de un număr suficient de mare de creaturi, pentru a fi viabile. Dar, oricum, suntem în faza în care e posibil să începem însămânţarea mărilor Namorului.
— Care ţi-e strategia? întrebă Kefira Qay.
Haviland Tuf împinse farfuria de-o parte şi-şi şterse buzele.
— O asemenea strategie e imatură şi prematură, fiind bazată pe insuficiente cunoştinţe. Nu-mi asum responsabilitatea pentru succesul sau eşecul ei. Ameninţările dumneavoastră pline de cruzime m-au obligat la o grabă indecentă.
— Aiurea! se răsti ea. Ce-ai făcut?
— Armamentul biologic, zise Tuf, încrucişându-şi mâinile pe burtă, la fel ca şi alte tipuri de armament, are diferite forme şi mărimi. Cea mai bună metodă de a ucide definitiv un om este o singură rază laser, plasată exact în centrul frunţii. În termeni biologici, analogul ar fi un inamic natural potrivit, un animal de pradă sau o boală specifică speciei.
Nedispunând de timp, n-am avut posibilitatea de a imagina o asemenea soluţie economică. Alte soluţii sunt mai puţin satisfăcătoare. Aş fi putut introduce, de exemplu, o boală care să cureţe planeta dumneavoastră de cuirasate, baloane-de-foc şi umblători. Existau mulţi candidaţi posibili. Dar monştrii marini sunt rude apropiate ale multor specii, iar aceşti veri sau unchi ar fi avut şi ei de suferit. Extrapolările mele au arătat că trei sferturi din viaţa oceanică a Namorului ar fi fost vulnerabilă la un asemenea atac. Ca alternativă, am avut la dispoziţie ciuperci şi animale microscopice care se înmulţesc iute şi care ar fi umplut literalmente mările, sufocând alte forme de viaţă. Nici alegerea aceasta n-ar fi fost satisfăcătoare. în cele din urmă, ar fi făcut din Namor o planetă neprielnică vieţii umane. Pentru a continua analogia de acum câteva momente, asemenea metode reprezintă echivalentul biologic al uciderii unui singur om prin explozia unei arme termonucleare cu eficienţă redusă în oraşul în care locuieşte acesta. Ca atare, am renunţat la ele, optând pentru ceea ce poate defi-nit ca o strategie de izgonire, prin introducerea multor specii noi în ecologia namoriană, în speranţa că unele se vor manifesta ca inamici naturali eficienţi, capabili să zdrobească numeroşii monştri marini. Unii dintre războinicii mei sunt fiare mari, ucigătoare, suficient de formidabile pentru a avea ca pradă chiar cuirasatele voastre teribile. Alţii alcătuiesc haite de vânători mici, de suprafaţă, semisociabili, care se înmulţesc iute. Iar alţii sunt făpturi mărunte. Sper să caute şi să mănânce creaturile voastre de coşmar atunci când acestea sunt tinere, mai puţin puternice. După cum vedeţi, am urmărit mai multe strategii. Mai bine să iau tot pachetul, decât să joc pe-o singură carte. Având în vedere ultimatumul dumneavoastră amarnic, a fost singura cale. Sper că veţi fi satisfăcută, păzitor Qay!
Tânăra se încruntă şi nu spuse nimic.
— Dacă aţi terminat delicioasa budincă de ciuperci-dulci, putem începe, continuă Tuf. Nu vreau să vă închipuiţi că lenevesc. Desigur, sunteţi un pilot cu experienţă…
— Da! se răsti ea.
— Excelent! exclamă Tuf. Vă voi instrui în privinţa idiosincraziilor aparte ale pasagerilor navetelor mele. în acest moment, sunt încărcaţi toţi cei prevăzuţi pentru prima cursă. Trebuie să zburăm la mică înălţime, deasupra mării, şi să aruncăm încărcătura în apele dumneavoastră tulburi. Eu voi zbura cu Vasiliscul deasupra emisferei nordice. Dumneavoastră veţi duce Manticora spre sud. Dacă planul vi se pare acceptabil, să pornim pe rutele pe care le-am plănuit.
Apoi uriaşul se ridică, plin de demnitate.
În următoarele douăzeci de zile, Haviland Tuf şi Kefira Qay străbătură cerul periculos al Namorului, după o grilă respectată cu grijă, însămânţând mările. Păzitoarea îşi efectua zborurile cu elan. îi plăcea să acţioneze din nou şi era plină de speranţă. Cuirasatele, baloanele-de-foc şi umblătorii aveau să se bucure şi ei de coşmaruri — coşmaruri adunate de pe cincizeci de planete.
De pe Vechiul Poseidon fuseseră aduşi ţipari vampiri, nessi şi încâlceli plutitoare de iarbă-plasă, transparentă, tăioasă ca briciul, ucigătoare.
De pe Aquarius, Tuf clonase devoratori negri, devoratori stacojii (mai iuţi decât ceilalţi), căţeluşi-înfoiaţi otrăvitori şi veninul-doamnei, parfumat şi carnivor.
De pe Planeta lui Jamison, bazinele scoseseră la iveală dragoni-de-nisip neîndurători şi vreo zece soiuri de şerpi de apă, viu coloraţi, mai mari şi mai mici.
Chiar şi de pe Străvechiul Pământ biblioteca de celule furnizase rechini mari, albi, baracude, sepii gigantice şi cetacee pe jumătate inteligente.
Semănară pe Namor caracatiţa monstruoasă, cenuşie, din Lissador, caracatiţa mai mică, albastră, din Ance, colonii de jeleu-de-apă din Noborn, hăitaşi-păianjeni daronnieni şi dantelă-sângerie de pe Cathaday, înotători mari, precum peştele-fortăreaţă de pe Dam Tullian, balena-ironică de pe Gulliver şi ghrin’da de pe Hruun-2, sau mici, precum peştişorii-băşicători de pe Avalon, celule parazite de pe Ananda şi viespea-de-apă care construia cuiburi şi depunea ouă, de pe Deirdran. Pentru vânarea baloanelor-de-foc aduseră pe planetă nenumărate zburătoare: mante-cu-coadă-biciuitoare, aripi-brici de culoare roşu aprins, cârduri de urlători caraghioşi, semiacvatici, şi o făptură teribilă, de-un albastru deschis — jumătate plantă, jumătate animal — care nu avea greutate şi plutea dusă de vânt, ascunzându-se în nori ca o pânză de păianjen vie, flămândă. Tuf o numise buruiana-care-plânge-şi-suspină, sfătuind-o pe Kefira Qay să nu zboare prin nori.