— Ai găsit răspunsul?
— Într-adevăr. N-am spus aşa?
— Care e? Nişte fiinţe noi? Ai clonat altceva? O molimă? Un monstru? Haviland Tuf ridică iar mâna.
— Răbdare! Mai întâi, trebuie să fiu sigur. V-aţi bătut joc de mine şi m-aţi zeflemisit cu o asemenea vigoare neobosită, încât evit să mă supun unei viitoare ridiculizări încredinţându-vă planurile mele. Trebuie mai întâi să dovedesc că-s valide. Vom discuta mâine. Nu veţi mai face raiduri cu Manticora. În loc de asta, vă veţi duce cu ea în New Atlantis şi veţi convoca o şedinţă în plen a Consiliului Păzitorilor. Aduceţi-i, vă rog, pe cei ce trebuie aduşi de pe insulele îndepărtate.
— Şi tu?
— Mă voi întâlni cu consiliul când va veni vremea. Înainte de asta, trebuie să-mi fac planuri şi să duc făptura donată de mine pe Namor, într-o misiune proprie. Voi coborî cu Phoenix. Da, cred că Phoenix e cea mai potrivită pentru a sărbători înălţarea planetei dumneavoastră din propria-i cenuşă. Cenuşă umedă, dar cenuşă.
Kefira Qay îl întâlni pe Haviland Tuf pe puntea pentru navete exact înaintea plecării lor planificate. Manticora şi Phoenix erau pregătite în docurile de lansare, între epavele risipite. Haviland Tuf tasta numere la un calculator prins de încheietura mâinii. Purta un pardesiu lung, cenuşiu, din vinilin, cu buzunare mari, cu umerii proeminenţi. Pe capul pleşuv avea o capelă verde-cafenie cu cozoroc, împodobită cu theta auriu al inginerilor ecologi.
— Am anunţat punctul de control şi comandamentul păzitorilor, îi spuse Qay. Consiliul se adună. Voi asigura transportul câtorva păzitori seniori din districtele îndepărtate, astfel încât vom fi cu toţii. Dar tu? Eşti gata? Creatura ta misterioasă e la bord?
— Va fi în curând, zise Haviland Tuf, clipind spre ea. Dar Kefira Qay nu se mai uita la figura lui, ci mai jos.
— Tuf, ai ceva în buzunar! Se mişcă!
Privea, nevenindu-i să creadă, movila ce se agita sub vinilin.
— Ah! Într-adevăr!
Capul ieşi din buzunar, privind curios în jur. Aparţinea unui pisoi, unul negru ca smoala şi cu ochi galbeni, scânteietori.
— O pisică! mormăi dezamăgită Kefira Qay.
— Perceperea dumneavoastră-i de neegalat, declară Haviland Tuf, scoţând pisoiul afară cu blândeţe, ţinându-l într-o palmă mare, albă şi scărpinându-l în spatele urechii cu degetele celeilalte mâini. Acesta-i Dax, îl prezentă el solemn.
Dax era doar pe jumătate cât ceilalţi pisoi care hoinăreau pe Arcă. Arăta ca un ghem de blană neagră, ciudat de indolent şi fără vlagă.
— Minunat! exclamă păzitoarea. Dax? De unde a apărut? Nu, nu-mi răspunde. Îmi dau seama. Tuf, n-ai nimic mai serios de făcut decât să te joci cu pisicile?
— Cred că nu. Nu apreciaţi suficient pisicile, păzitor Qay. Sunt cele mai civilizate fiinţe. Nici o planetă nu poate fi considerată cu adevărat civilizată fără pisici. Aţi ştiut că toate pisicile, din timpuri imemoriale, au avut un strop de calităţi parapsihologice? Că anumite societăţi antice, de pe Străvechiul Pământ, venerau pisicile ca pe nişte zei? Aşa e.
— Te rog, zise Kefira Qay enervată, n-avem timp să discutăm despre pisici! Ai de gând să duci sărmana făptură pe Namor?
— Într-adevăr, clipi Tuf. Această sărmană făptură, cum aţi numit-o cu dispreţ, este salvarea Namorului. Ar trebui s-o respectaţi.
Tânăra îl privi de parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă nu cumva înnebunise.
— Ce? Asta? Vrei să spui, Dax? Eşti serios… Despre ce-i vorba? Glumeşti, nu-i aşa? Un banc stupid. Ai încărcat ceva pe Phoenix, vreun leviatan uriaş care va curăţa mările de cuirasate, ceva, nu ştiu ce… Dar nu poţi vorbi… nu poţi… nu asta!
— El e. Păzitor Qay, am obosit să arăt ce-i evident nu o dată, ci iar şi iar. V-am dat, la insistenţele dumneavoastră, devoratori, caracatiţe şi mante-cu-cozi-biciuitoare. N-au fost eficiente. Ca urmare, am gândit profund şi l-am clonat pe Dax.
— Un pisoi! Vrei să foloseşti un pisoi împotriva cuirasatelor, baloanelor-de-foc şi mergătorilor! Un. Mic. Pisoi.
— Într-adevăr, răspunse Haviland Tuf.
Apoi, uriaşul se încruntă la ea, îl strecură pe Dax în temniţa încăpătoare a buzunarului său şi se întoarse către Poenix-ul ce-l aştepta.
Kefira Qay devenea tot mai nervoasă. În camera consiliului din Turnul Etravei, în New Atlantis, cei douăzeci şi cinci de păzitori seniori, care conduceau apărarea Namorului, erau neliniştiţi. Aşteptau de câteva ore. Unii se aflau acolo de la începutul zilei. Masa lungă de conferinţe era acoperită cu comunicatoare personale, imprimate de calculator şi pahare goale. Fuseseră servite deja două mese. Lângă fereastra imensă, curbată, care domina zidul îndepărtat, solidul senior păzitor Alis discuta în şoaptă, pe un ton repezit, cu păzitorul senior Lysan, un individ slab şi încruntat. Din când în când, aruncau amândoi priviri pline de înţeles spre Kefira Qay. În spatele lor, soarele apunea, iar golful întins se transforma într-o umbră plăcută, stacojie. Era o scenă atât de frumoasă încât abia observai petele mici, lucitoare, ale hidroavioanelor păzitorilor ce patrulau.
Se apropia înserarea, membrii consiliului mormăiau şi se agitau nerăbdători pe scaunele lor mari, capitonate, iar Haviland Tuf întârzia să-şi facă apariţia.
— Când a spus că o să fie aici? întrebă păzitorul senior Khem, pentru a cincea oară.
— N-a fost foarte precis, păzitor senior, răspunse stânjenită Kefira Qay, tot pentru a cincea oară.
Khem se încruntă şi tuşi.
Apoi, unul dintre comunicatoare începu să ţiuie, iar păzitorul senior Lysan se întinse grăbit şi-l porni.
— Da? Înţeleg. Foarte bine. Escortează-I încoace.
Închise comunicatorul şi bătu în marginea mesei, cerând atenţie. Ceilalţi se grăbiră spre scaunele lor, sau îşi întrerupseră discuţiile, ori îşi ridicară capul. În cameră se făcu tăcere.
— A fost patrula. A văzut naveta lui Tuf. Îmi face plăcere să vă anunţ că vine aici, zise el, privind spre Kefira Qay. În sfârşit…
Păzitoarea se simţi şi mai stânjenită. Fusese destul de rău că Tuf îi lăsase să-l aştepte, dar îi era groază de momentul în care va intra, cu Dax privind în jur, din buzunarul lui. Qay nu se simţea în stare să găsească vorbele cu care să-şi anunţe superiorii că Tuf îşi propusese să salveze Namorul cu ajutorul unui pisoi mic, negru. Se agita pe scaun şi se trăgea de nasul mare, coroiat. Se temea că lucrurile vor merge rău.
Dar a fost mai rău decât şi-ar fi putut închipui.
Toţi păzitorii seniori aşteptau ţepeni, tăcuţi şi atenţi, când uşile se deschiseră, iar Haviland Tuf pătrunse înăuntru, escortat de patru soldaţi înarmaţi, în uniforme aurii. Arăta jalnic. Cizmele lui plescăiau în timp ce mergea, iar pardesiul îi era mânjit cu mâl. Dax se distingea bine în buzunarul din stânga, agăţat cu ghearele de margine, privind cu ochi mari, atenţi. Dar păzitorii seniori nu se uitau la pisoi. Haviland Tuf căra sub braţul drept o piatră murdară de noroi, de mărimea unui cap de om, acoperită de o mucozitate verde-cafenie. De pe ea se scurgea apă pe covorul de pluş.
Fără un cuvânt, Tuf se duse drept la masa de conferinţă şi aşeză piatra în mijlocul ei. Abia atunci văzu Kefira Qay şirul de tentacule albe, subţiri ca nişte fire, şi-şi dădu seama că nu era vorba de o piatră.
— O oală-de-mâl! exclamă ea, surprinsă.
Nu era de mirare că n-o recunoscuse. Văzuse multe oale-de-mâl în viaţa ei, dar nu înainte de a fi spălate, fierte şi a li se îndepărta tentaculele. De obicei, oalele-de-mâl se serveau împreună cu un ciocan şi o daltă, cu care consumatorul le spărgea carapacea osoasă, după care turna peste conţinut unt topit şi mirodenii.