Păzitorii seniori priviră uluiţi la ceea ce adusese Tuf, apoi începură să vorbească toţi douăzeci şi cinci deodată, iar camera de consiliu deveni un vălmăşag de voci suprapuse.
— … este o oală-de-mâl, nu înţeleg…
— Ce înseamnă asta?
— Ne face să-l aşteptăm toată ziua, apoi apare în consiliu murdar ca un săpător în noroi! Demnitatea consiliului…
— … n-am mai mâncat o oală-de-mâl…
— … nu pare a fi omul capabil să ne salveze…
— … nebun, uită-te la el…
— … ce-i făptura aia din buzunarul lui? Uită-te! Doamne, se mişcă! E vie, îţi spun, am văzut că…
— Tăcere!
Vocea lui Lysan tăie ca un cuţit pălăvrăgeala. În cameră se aşternu brusc liniştea, iar păzitorii seniori, unul câte unul, se întoarseră spre el.
— Am venit imediat ce ne-ai chemat, i se adresă Lysan cu acreală lui Tuf. Ne aşteptam să ne aduci o soluţie. Se pare că, în locul ei, ne-ai adus cina.
Cineva chicoti.
Haviland Tuf se uită la mâinile lui noroite, le şterse de pardesiu, apoi scoase din buzunar apaticul pisoi negru şi-l aşeză pe masă. Dax căscă, se întinse şi porni către cel mai apropiat păzitor senior, care-l privi cu oroare şi se grăbi să-şi tragă înapoi scaunul. Tuf îşi scoase pardesiul murdar şi căută un loc unde să-l pună. În cele din urmă, îl atârnă de puşca laser a unui paznic din escortă. Abia după aceea se întoarse din nou spre păzitorii seniori.
— Stimaţi păzitori seniori, în faţa dumneavoastră se află esenţa problemelor pe care le aveţi. Acesta-i ambasadorul rasei care împarte Namorul cu dumneavoastră. Numele său, din păcate, depăşeşte modestele mele capacităţi de redare. Poporul lui s-ar supăra foarte, dacă l-aţi mânca.
Mai târziu, cineva îi aduse lui Lysan un ciocan, acesta bătu îndelung şi puternic în masă, până ce atrase atenţia tuturor, furia iniţială potolindu-se treptat. Haviland Tuf rămăsese impasibil tot acest timp, cu figura-i inexpresivă, cu braţele încrucişate la piept. Abia când tăcerea reveni, uriaşul vorbi din nou:
— Probabil că ar trebui să vă dau explicaţii.
— Eşti nebun! zise păzitorul senior Harvan, uitându-se când la Tuf, când la oala-de-mâl. Complet nebun!
Haviland Tuf îl luă pe Dax de pe masă, îl cuibări într-o mână şi începu să-l mângâie.
— Chiar în momentul victoriei suntem batjocoriţi şi insultaţi, îi spuse el pisoiului.
— Tuf, interveni Lysan din capul mesei lungi, ceea ce sugerezi e imposibil! Am explorat Namorul suficient în decursul secolului ce a trecut de când ne-am instalat aici, pentru a fi siguri că pe planetă nu locuieşte nici o rasă inteligentă. Nu exisă oraşe, drumuri, nici un semn de civilizaţie anterioară sau tehnologie, nici mine sau artefacte — nimic, nici deasupra, nici sub mare.
— Mai mult, se vârî în vorbă alt consilier, o femeie solidă, cu figura roşie, oalele-de-mâl nu pot fi inteligente. De acord, au creier de mărimea celui omenesc. Dar asta-i tot ce au. N-au ochi, urechi, nas, nici un aparat senzorial, poate doar pipăit. Au doar nişte tentacule slabe, ca aparat manipulator, ce abia pot ridica o pietricică. De fapt, folosesc cârceii ăia numai ca să se ancoreze în locul lor, pe fundul mării. Sunt hermafrodite şi extrem de primitive, mobile doar în prima lună a vieţii, înainte de a li se întări cochilia şi a deveni prea grea. După ce se înrădăcinează şi se acoperă cu mâl, ele nu se mai mişcă niciodată. Stau acolo sute de ani.
— Mii, o completă Haviland Tuf. Sunt creaturi remarcabil de longevive. Ceea ce aţi spus este, fără îndoială, corect. Dar concluzia dumneavoastră este eronată. V-aţi lăsat orbiţi de beligeranţă şi de teamă. Dacă v-aţi fi detaşat de situaţie şi aţi fi zăbovit suficient ca să vă gândiţi la ea în profunzimea ei, aşa cum am făcut eu, ar fi devenit evident, fără îndoială, chiar şi pentru nişte minţi militare, că situaţia dumneavoastră nu-i o catastrofă naturală. Doar maşinaţiunile unei inteligenţe duşmănoase pot explica în mod convingător cursul tragic al evenimentelor de pe Namor.
— Nu te aştepta să te credem…, începu cineva.
— Domnule, mă aştept să fiu ascultat. Dacă vă veţi abţine să mă întrerupeţi, vă voi explica totul. Apoi puteţi alege să mă credeţi sau nu, după cum vă convine. Îmi voi lua banii şi voi pleca, zise Tuf, privind spre Dax. Idioţi, Dax! Pretutindeni, suntem înconjuraţi doar de idioţi! exclamă el, după care îşi îndreptă din nou atenţia spre păzitorii seniori şi continuă:
— După cum am afirmat, este limpede că aici a acţionat inteligenţa. Dificultatea a constat în găsirea acelei inteligenţe. Am citit lucrările biologilor namorieni, vii sau morţi, am citit mult despre floră şi faună, am creat din nou, la bordul Arcei, multe forme de viaţă băştinaşe. Pe moment, nu s-a ivit nici un candidat care să pară înzestrat cu inteligenţă. Tradiţionalele semne ale vieţii inteligente includ un creier mare, senzori biologici sofisticaţi şi un soi oarecare de organe pentru manevrare, precum degetul opozabil. N-am putut găsi nicăieri pe Namor o creatură care să posede toate aceste atribute. Totuşi, ipoteza mea era corectă. De aceea, a trebuit să acord atenţie candidaţilor mai puţin potriviţi, din moment ce nu exista nici unul complet potrivit. În acest timp, am studiat istoria necazurilor dumneavoastră, iar unele lucruri s-au impus de la sine. Dumneavoastră credeţi că monştrii marini au ieşit din adâncurile întunecate ale oceanelor. Dar unde au apărut prima oară? În apele puţin adânci de lângă ţărmuri — zonele în care practicaţi pescuitul şi agricultura marină. Ce aveau în comun acele zone? Trebuie să recunoaştem: o abundenţă de forme de viaţă. Dar nu aceleaşi. Peştii din apele de lângă New Atlantis nu le frecventează pe cele de lângă Mâna Frântă. Dar am găsit două excepţii interesante, două specii care se găsesc, practic, pretutindeni: oalele-de-mâl care zac imobile, de-a lungul secolelor ce trec încet, în bancurile lor mari, şi făpturile pe care le-aţi numit războinici namorieni. Străvechea rasă băştinaşă are alt termen pentru ei. Îi numeşte păzitori. O dată ce am ajuns aici, a fost doar o problemă de examinare a detaliilor şi de confirmare a bănuielilor mele. Aş fi putut ajunge la aceste concluzii mult mai devreme, dacă n-ar fi fost brutala întrerupere provocată de ofiţerul de legătură Qay, care mi-a zdruncinat continuu concentrarea şi, în cele din urmă, lucru plin de cruzime, m-a obligat să-mi irosesc timpul producând caracatiţe cenuşii, aripioare-brici şi alte creaturi de felul acesta. În viitor, mă voi feri de asemenea legături. Dar, într-un fel, experimentul a fost folositor, pentru că mi-a confirmat teoria referitoare la adevărata situaţie de pe Namor. De aceea, am continuat lucrul. Studiile geografice au arătat că toţi monştrii se aflau foarte aproape de bancurile cu oale-de-mâl. Cele mai grele lupte au avut loc în aceleaşi zone, păzitori seniori. Devenise evident că oalele-de-mâl, pe care le găsiţi atât de delicioase, erau misterioşii dumneavoastră duşmani. Dar cum ar fi fost posibil? Aveau creiere mari, desigur, dar le lipseau toate celelalte trăsături pe care le asociem cu inteligenţa, aşa cum o cunoaştem noi. Iar asta a fost esenţa problemei! Erau inteligente într-un fel pe care nu-l cunoaştem. Ce fel de inteligenţă poate trăi în adâncul mării, imobilă, oarbă, surdă, lipsită de orice informaţii? Am examinat această întrebare. Răspunsul, domnilor, este evident. O asemenea inteligenţă trebuie să interacţioneze cu planeta într-un fel în care noi nu putem, trebuie să aibă propriile moduri de a simţi şi comunica. O asemenea inteligenţă trebuie să fie telepată. Într-adevăr. Cu cât m-am gândit mai mult, cu atât mai evident devenea acest lucru. De aici înainte, a fost doar o problemă de verificare a concluziilor la care ajunsesem. În acest scop, l-am creat pe Dax. Toate pisicile au unele capacităţi parapsihologice minore, păzitori seniori. Dar, cu multe veacuri în urmă, în zilele Marelui Război, soldaţii Imperiului Federal au înfruntat inamici cu puteri parapsihologice teribile: minţile hrangane şi githyanki, vampirii de suflete. Pentru a combate asemenea duşmani formidabili, inginerii genetici au lucrat asupra felinelor, le-au mărit şi le-au ascuţit abilităţile lor paranormale, astfel încât să poată acţiona la unison cu simplii umani. Dax este un asemenea animal special.