— Da!
— Foarte bine. Pentru rechin, baracudă, sepia gigantă, balenă, caracatiţa albastră, dantela-sângerie, jeleul-de-apă, douăzeci de mii de standarzi per bucată. Pentru peştele-fortăreaţă, cincizeci de mii de standarzi. Pentru pânza-care-plânge-şi-suspină, opt…
Şi continuă aşa, vreme îndelungată.
Când termină, Kefira Qay strânse buzele, băţoasă.
— Voi înainta factura ta Consiliului Păzitorilor. Dar îţi declar deschis că pretenţiile tale sunt incorecte şi exorbitante, iar balanţa noastră comercială nu ne permite un asemenea aflux. Poţi să aştepţi pe orbită o sută de ani, Tuf, n-o să primeşti cinci milioane de standarzi!
Haviland Tuf ridică mâinile, în semn că se predă.
— Deci, din cauza firii mele încrezătoare, voi suferi o pierdere! Nu voi fi plătit?
— Două milioane, răspunse păzitoarea. Aşa cum ne-am înţeles.
— Presupun că trebuie să accept această decizie crudă şi lipsită de etică, să o accept ca pe o lecţie dură a vieţii. Foarte bine. Aşa să fie! admise el, mângâindu-l pe Dax. S-a spus că aceia care nu învaţă din istorie sunt condamnaţi să o repete. Pot să mă blamez doar pe mine pentru această întorsătură a evenimentelor. Dar, în urmă cu câteva luni, am încercat să-mi imaginez o dramă istorică în care are loc chiar acest gen de situaţie. E vorba despre o navă de germinare exact ca a mea, care salvează o planetă mică de o molimă neplăcută, iar nerecunoscătorul guvern planetar refuză plata. Dacă aş fi fost mai înţelept, aş fi cerut banii în avans, oftă el. Dar n-am fost înţelept, iar acum trebuie să ispăşesc. Poate Consiliul Păzitorilor ar fi interesat să vadă banda aceea de care v-am vorbit, doar pentru distracţie. E holografică, dramatizată în totalitate, bine interpretată şi, mai mult, dă informaţii fascinante despre acţiunile şi posibilităţile unei nave de acest tip. Foarte educativă drama… Titlul ei este Nava de germinare din Hamelin…
L-au plătit, bineînţeles…
4. AL DOILEA AJUTOR
Părea mai mult decât un hobby. Era ceva dobândit, însă nu în mod deliberat, cu intenţii maliţioase. Dar reprezenta, fără îndoială, un obicei: Haviland Tuf colecţiona nave cosmice.
Poate ar fi mai corect să spunem că aduna nave cosmice. Avea destul spaţiu. Când Tuf pusese prima oară piciorul pe Arcă, găsise acolo cinci navete negre, zvelte, cu aripi în forma literei delta, carcasa golită de conţinut a unei nave comerciale rhianneze pântecoase precum şi trei ambarcaţiuni stelare străine: un aparat de vânătoare hruun, înarmat zdravăn, şi două nave mult mai bizare, povestea cărora — ca şi constructorii — rămânând o enigmă. La această flotă de strânsură se adăugase propria lui navă comercială, o ambarcaţiune paradită, numită Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime.
Acesta fusese începutul. În timpul călătoriilor sale, Tuf procurase şi alte nave, ce se îngrămădiseră pe puntea de acostare — aşa cum se strânge praful sub consola unui calculator sau hârtiile pe pupitrul unui birocrat.
Pe Freehaven, ambarcaţiunea de mare viteză pentru o singură persoană a negociatorului fusese atât de rău lovită de focul duşmanului în timp ce străbătuse blocada, încât Tuf fusese obligat să-i asigure individului întoarcerea cu naveta lui, Manticora — după ce se ajunsese la încheierea contractului, bineînţeles. Aşa se alesese cu o navă de curse pentru zbor accelerat.
Pe Gonesh, preoţii elefantului nu văzuseră niciodată un elefant. Tuf le clonase câteva turme şi, ca variaţiune, o pereche de mastodonţi, un mamut întreg şi un colţos-trompetă, verde, trygian. Goneshienii, care nu aveau de-a face cu restul umanităţii, îi plătiseră salariul cu flota de nave cosmice decrepite, în care sosiseră pe planetă strămoşii lor. Tuf reuşise să vândă două nave unor muzee, iar restul unui negustor de vechituri, dar păstrase un vas, dintr-o toană.
Pe Karaleo îl întrecuse pe Seniorul Mândriei Absolute şi Lucitoare într-un concurs de băut şi câştigase în urma strădaniei sale o navă-leu luxoasă. Dar învinsul, lipsit de eleganţă, scosese majoritatea ornamentelor din aur masiv, înainte de a-i preda premiul.
Artificierii de pe Mhure, care se mândreau cu aparatele lor, fuseseră atât de încântaţi de dragonaşii inteligenţi pe care-i scosese la iveală Tuf pentru a-i scăpa de pacostea şobolanilor-înaripaţi, încât îi dăruiseră o navă-dragon, din oţel şi argint, cu aripi imense de liliac.
Cavalerii Sfântului Christopher, a căror planetă pentru reuniuni fusese lipsită de o parte din farmecul ei pentru că fusese pustiită de nişte saurieni zburători gigantici, pe care-i numeau dragoni (în parte din cauza efectului, în parte din lipsă de imaginaţie), se arătaseră încântaţi când Tuf le făcuse rost de georgi — nişte simieni mărunţi, fără păr, cărora nu le plăcea nimic mai mult ca un ospăţ cu ouă de dragon. Aşa că şi cavalerii îi dăruiseră o navă. Aceasta arăta ca un ou — un ou construit din piatră şi lemn. În gălbenuş se aflau scaune adânci, capitonate, din piele impermeabilă de dragon, o sută de leviere fanteziste din cupru şi un mozaic din sticlă colorată — acolo unde se găsea de obicei ecranul de vizualizare. Pereţii din lemn erau acoperiţi cu tapiserii bogate, ţesute manual, reprezentând mari sărbători ale ordinului cavaleresc. Bineînţeles, nava nu funcţiona — ecranul nu vizualiza, levierele din cupru nu puneau nimic în mişcare, iar sistemul de întreţinere a vieţii nu putea menţine viaţa. Dar Tuf o acceptase.
Şi aşa căpătase o navă ici, alta dincolo, până când puntea de acostare ajunsese să arate ca o curte de vechituri interstelare. Deci, când Haviland Tuf decise să revină în S’uthlam, avea la dispoziţie o mare varietate de nave.
Ajunsese cu mult timp în urmă la concluzia că n-ar fi fost înţelept să se întoarcă în Arcă. La urma urmei, când părăsise sistemul solar s’uthlamez, Flotila Planetară de Apărare îl urmărise plină de ardoare, decisă să-i confişte nava de germinare. S’uthlamezii, un popor foarte avansat şi sofisticat tehnologic, construiseră mai mult ca sigur nave de război mai iuţi şi mai periculoase, în cei cinci ani standard de când nu mai fusese Tuf pe la ei. De aceea, se impunea un raid de cercetare. Din fericire, Tuf se considera maestru în deghizări.
Scoase Arca din acceleraţie în întunecimea rece, pustie, a spaţiului interstelar, la un an-lumină de steaua Sul, şi se duse pe puntea de acostare, să-şi inspecteze flota. În cele din urmă, se decise pentru nava-leu. Era mare şi iute, sistemele de acceleraţie interstelară şi de menţinere a vieţii funcţionau, iar Karaleo se afla suficient de departe de S’uthlam pentru ca între cele două planete să nu existe legături. Orice erori ale imposturii sale puteau trece nebăgate în seamă. Înainte de plecare, Haviland Tuf îşi vopsi pielea albă ca laptele într-un bronz întunecat, îşi acoperi capul fără păr cu o perucă ce-l înzestră cu o coamă zburlită şi o formidabilă barbă roşie-aurie, îşi lipi sprâncene încruntate şi-şi împodobi trupul pântecos cu tot felul de blănuri colorate strident (sintetice) şi lanţuri de aur (de fapt, doar aurite), astfel încât arăta ca un membru adevărat al nobilimii karaleoneze. Majoritatea pisicilor rămaseră pe Arcă, în siguranţă. Doar Dax, pisoiul negru, telepat, cu ochi aurii, scânteietori, călători cu el, ascuns într-un buzunar mare ca o peşteră. Tuf dădu navei un nume potrivit, o încărcă zdravăn cu friptură congelată de ciuperci, luă două urcioare cu bere brună, de pe Sf. Christopher, instală pe calculator câteva din jocurile lui favorite şi porni la drum.
Când ieşi din acceleraţie în spaţiul normal, lângă globul S’uthlam-ului şi docurile lui orbitale întinse, fu contactat imediat. Pe ecranul imens al camerei de comandă — în formă de ochi mare, altă fandoseală interesantă a leonezilor — apărură trăsăturile unui bărbat mărunţel, uscăţiv, cu priviri obosite.