— Aici punctul de control al Casei Păianjenului, Portul S’uthlam-ului, se identifică el. Te-am prins, muscă. Identifică-te, te rog.
Haviland Tuf se întinse şi-şi activă unitatea de comunicaţii.
— Aici Urlătorul feroce din veldt, spuse el cu voce plată, lipsită de emoţie. Cer permisiunea de tragere la doc.
— Ce surpriză! exclamă controlorul de trafic, cu un sarcasm plictisit. Docul patru-treizeci-şapte. Terminat.
Figura lui fu înlocuită de o imagine schematică, desemnând locul docului indicat în ansamblul staţiei. Apoi transmisia se întrerupse.
După docare, la bord urcă echipa vameşilor. O femeie inspectă calele goale, făcu o verificare rapidă, de mântuială, pentru a se convinge că ambarcaţiunea aceea bizară, nemaivăzută, nu avea să explodeze, să se topească sau să producă într-un fel pagube pânzei, apoi controlă nava de dăunători. Însoţitoarea ei 11 supuse pe Tuf unui interogatoriu lung cu privire la planeta de origine, destinaţie, afacerile pe S’uthlam şi alte caracteristici ale călătoriei sale, introducând răspunsurile lui fictive într-un calculator portativ.
Aproape terminaseră, când Dax ieşi somnoros din buzunarul lui Tuf şi se uită la femeie.
— Ce…, începu ea, uluită, ridicându-se atât de brusc, încât aproape că scăpă calculatorul din mână.
Pisoiul — de fapt, acum era aproape pisică, dar rămăsese cel mai mic dintre animalele lui Tuf — avea păr lung, mătăsos, negru ca adâncurile spaţiului, ochi aurii, strălucitori şi un mod ciudat de a se purta, indolent. Tuf îl scoase din buzunar, îl ţinu într-o mână şi-l mângâie cu cealaltă.
— Acesta-i Dax, zise el, ştiind că s’uthlamezii aveau obiceiul deranjant de a considera toate animalele drept dăunători, iar el intenţiona să împiedice vreo acţiune pripită a vameşilor. E un animal de casă, nevătămător, doamnă.
— Ştiu ce-i, răspunse tăios femeia. Ţine-I departe de mine. Dacă se repede la gâtul meu o să ai necazuri, muscă!
— Într-adevăr! O să fac tot ce pot să-i stăpânesc ferocitatea. Femeia păru uşurată.
— E doar o pisică mică, nu? Cum i se spune, pisicuţă?
— Cunoştinţele dumneavoastră de zoologie sunt impresionante, exclamă Tuf.
— Nu ştiu o iotă de zoologie, răspunse inspectoarea vamală, aşezându-se iar pe scaun. Dar mă uit din când în când la videospectacole.
— Fără îndoială, aţi avut norocul să urmăriţi un documentar educaţional, zise Tuf.
— Mă plictisesc, nu mă uit la aşa ceva, muscă. Îmi plac videouri cu dragoste şi aventuri.
— Înţeleg. Presupun că într-o asemenea dramă apărea o felină. Femeia dădu din cap, iar în momentul acela apăru din cală colega ei.
— În regulă, spuse ea, apoi îl văzu pe Dax cuibărit în braţele lui Tuf şi zâmbi. Un parazit pisică! exclamă ea, încântată. E deştept, nu?
— Nu te lăsa prostită, o avertiză prima inspectoare. Sunt plăcute, moi, dar pot să-ţi scoată plămânii din tine într-o clipă!
— Arată cam mic pentru aşa ceva, comentă partenera ei.
— Ha! Aminteşte-ţi-o pe cea din Tuf şi Mune!
— Tuf şi Mune, repetă Haviland Tuf, cu voce inexpresivă. A doua inspectoare se aşeză lângă prima.
— Piratul şi comandantul de port, spuse ea.
— El era stăpânul nemilos al vieţii şi al morţii, într-o navă mare cât soarele. Ea era regina păianjenilor, oscilând între dragoste şi loialitate. Împreună au schimbat planeta, povesti prima.
— Poţi s-o vezi în Casa Păianjenului, dacă-ţi plac asemenea lucruri. În dramă e o pisică.
— Într-adevăr…, clipi Tuf, iar Dax începu să toarcă.
Docul se afla la o distanţă de cinci kilometri de Casa Păianjenului, aşa că Haviland Tuf luă un tren pneumatic până în centrul portului.
Era înghesuit din toate părţile. În tren nu existau scaune. Suporta în coaste cotul ascuţit al unui străin, masca rece din plastoţel a unui ciberteh la câţiva milimetri de figură şi carapacea netedă a unui străin ce se freca de spatele lui de fiecare dată când trenul încetinea. Când coborî, avu impresia că trenul decisese să vomite supraabundenţa de omenire pe care o ingerase. Platforma devenise un haos învârtejit, plin de zgomot şi zăpăceală, ce-i cuprinsese şi pe trecători. O tânără scundă, cu trăsături ascuţite ca lama unui stilet, puse o mână nedorită pe blănurile lui şi-l invită s-o însoţească într-un salon sexual. Abia reuşi Tuf să scape de ea, că se trezi faţă în faţă cu un reporter de la ştiri, echipat cu camera din cel de-al treilea ochi, care, abordându-l cu un zâmbet îndatoritor, îi spuse că făcea o emisiune despre muşte străine şi că voia un interviu.
Tuf se strecură, pe lângă el, în baraca unui vânzător, cumpără un scut de intimitate şi-l prinse la centură. Se dovedi de-un ajutor minim. Când îl vedeau, s’uthlamezii întorceau politicoşi privirile, lăsându-l în voia lui. Reuşi să treacă prin înghesuială, mai mult sau mai puţin molestat.
Se opri la un videocomplex. Închirie o cameră particulară cu canapea, comandă un recipient cu bere s’uthlameză apoasă şi ceru o copie a lui Tuf şi Mune.
A doua oprire fu la biroul comandantului de port.
— Domnule, îi spuse el bărbatului din spatele consolei de la recepţie, am o întrebare. Tolly Mune are încă funcţia de comandant de port al S’uthlam-ului?
Secretarul îl privi din cap până-n picioare şi oftă.
— Muscă, ce să-i faci! Bineînţeles că da! Cine altul s-o aibă?
— Cine altul, într-adevăr… Este imperativ să mă întâlnesc cu dânsa imediat.
— Adică acum? Tu şi alţi o mie. Numele?
— Mă numesc Weemowet, călător din Karaleo, stăpân al Urlătorului feroce din veldt.
Secretarul se strâmbă şi introduse informaţiile în calculator, apoi se trase înapoi pe scaunul plutitor, aşteptând. În cele din urmă, scutură din cap.
— Îmi pare rău, Weemowet. Maica e ocupată. Calculatorul ei n-a auzit de tine, de nava ta sau de planeta ta. Pot să-ţi stabilesc o întâlnire peste o săptămână, dacă-mi spui ce treburi ai.
— Soluţia-i nesatisfăcătoare. Afacerea e de natură personală şi aş prefera s-o văd imediat pe comandanta de port.
Secretarul ridică din umeri.
— Defechează sau evacuează sala, muscă! Asta-i tot ce putem face!
Haviland Tuf reflectă un moment, apoi îşi ridică o mână, prinse marginea chicii şi trase. Se auzi un zgomot de rupere, iar peruca i se desprinse de pe figură.
— Priveşte! Nu-s Weemowet. Sunt Haviland Tuf, deghizat. Zicând acestea, îşi puse părul şi barba pe consolă.
— Haviland Tuf?’
— Corect.
— Am văzut videospectacolul, râse individul. Dacă tu eşti Tuf, eu sunt Stephan Cobalt Northstar.
— Stephan Cobalt Northstar e mort de mai mult de un mileniu. Iar eu sunt Haviland Tuf.
— Nu semeni deloc cu el, declară secretarul.
— Mă aflu aici incognito, deghizat în nobil leonez.
— A, da, am uitat.
— Aveţi memorie scurtă. Vreţi să-i spuneţi comandantei de port Mune că Haviland Tuf s-a întors pe S’uthlam şi doreşte să-i vorbească de îndată?
— Nu, răspunse grosolan individul, dar fii sigur că o să le povestesc tuturor prietenilor mei la noapte, în timpul orgiei.
— Am suma de şaisprezece milioane cinci sute de mii de standarzi, pe care doresc să-i plătesc, spuse Tuf.
— Şaisprezece milioane cinci sute de mii de standarzi? exclamă secretarul, impresionat. O grămadă de bani!