— De cine? se interesă Tuf.
— Îndeosebi de un tânăr numit Cregor Blaxon.
— Numele mi-e necunoscut.
— Făcea parte din Înaltul Consiliu. Consilier pentru agricultură. Un post esenţial, iar Blaxon era cel mai tânăr om care-l ocupase vreodată. Şi cel mai tânăr din Consiliu. Probabil crezi că era mulţumit.
— Vă rog să nu vă încumetaţi să-mi spuneţi ce gândesc, dacă n-aţi căpătat în absenţa mea calităţi paranormale. N-aş crede un asemenea lucru. Am descoperit că-i aproape întotdeauna o greşeală să presupui că vreo fiinţă umană va fi vreodată mulţumită.
— Cregor Blaxon este şi a fost un om foarte ambiţios. Făcea parte din echipa lui Josen. Amândoi tehnocraţi, dar Blaxon aspira la scaunul de prim consilier, iar pe acela îşi aşezase bucile Josen.
— Cred că-i înţeleg motivaţia.
— Blaxon a devenit aliatul meu. Fusese impresionat de ceea ce făcuseşi. Omnigrăunţele, peştele, planctonul, mucegaiul-vâscos, toate ciupercile alea afurisite… Şi văzuse ce se întâmpla. Şi-a folosit toată puterea pentru a scurta biotestele şi a introduce produsele tale în culturi. Cu o prioritate zgomotoasă. Făcea un tărăboi teribil oricărui amărât care încerca să încetinească lucrurile. Josen Rael era prea ocupat ca să bage de seamă.
— Politicianul inteligent şi eficient e o specie virtual necunoscută în galaxie, comentă Haviland Tuf. Poate ar fi bine să pun o mostră din Creg Blaxon în biblioteca de celule a Arcei…
— Mi-ai furat ideea.
— Sfârşitul poveştii este evident. În pofida vanităţii, aş îndrăzni să presupun că micul meu efort ca ecoinginer a fost declarat un succes, că implementarea energică a soluţiilor mele de către Cregor Blaxon i-a mărit acestuia reputaţia.
— A numit evenimentele „Înflorirea produsă de Tuf”, zise Tolly Mune cu un zâmbet cinic. Canalele de ştiri au preluat termenul. Înflorirea produsă de Tuf, o nouă vârstă de aur a S’uthlam-ului. După scurt timp, am avut ciuperci comestibile care creşteau pe pereţii canalizării. Am întemeiat ferme de ciuperci uriaşe în fiecare subsol. Covoarele de eşarfă-neptuniană au acoperit suprafaţa oceanelor, iar sub ele s-au înmulţit, cu o viteză uluitoare, peştii tăi. Am plantat omnigrăunţe în loc de neoiarbă şi nanogrâu, iar prima recoltă ne-a dat o producţie de trei ori mai bogată în calorii. Ai făcut o treabă la nivel de novă cu eco-ingineria, Tuf!
— Complimentul e primit cu aprecierea cuvenită.
— Din fericire, Înflorirea începuse când a apărut pe reţea Tuf şi Mune, cu mult înainte de a fi judecată. Creg preamărea zilnic la ştiri deşteptăciunea ta şi spunea miliardelor de oameni că se terminase cu criza de hrană. Te-a făcut erou din motivele lui, ridică ea din umeri. Trebuia s-o facă, dacă voia să-i ia locul lui Josen. Şi în felul ăsta m-a transformat şi pe mine în eroină. Toate s-au legat într-un amărât de nod mare, frumos — cea mai frumoasă chestie afurisită pe care ai vrea s-o vezi. Te scutesc de amănunte. Sfârşitul? Tolly Mune achitată, reinstaurată triumfal în funcţie. Josen Rael dizgraţiat, respins de toţi camarazii lui, obligat să-şi dea demisia. Jumătate din Înaltul Consiliu a demisionat o dată cu el. Cregor Blaxon a devenit noul conducător al tehnocraţilor şi a câştigat alegerile următoare. Creg e acum noul prim consilier. Josen, sărmanul, a murit acum doi ani. Iar noi doi am devenit subiect de legendă, cei mai celebri iubiţi de la, oh, la dracu’, de la toate cuplurile alea romantice din vechime — ştii, Romeo şi Julieta, Samson şi Dalila, Sodoma şi Gomora, Marx şi Lenin.
Căţărat pe umărul lui Tuf, Dax începu să scoată un mârâit gros, speriat. Gheruţele pătrundeau în carne, prin stofa costumului. Haviland Tuf clipi, apoi se întinse şi mângâie liniştitor pisoiul.
— Comandant de port Mune, zâmbetul dumneavoastră e larg, iar ştirile pe care mi le comunicaţi par a indica doar răsuflatul dar etern popularul happy-end, numai că Dax s-a alarmat, de parcă sub această suprafaţă calmă ar fierbe neliniştea. Poate aţi omis o parte importantă a povestirii.
— Doar notele de subsol.
— Într-adevăr… Şi care sunt acestea?
— Douăzeci şi şapte de ani, Tuf. Nu-ţi declanşează în minte nici un semnal de alarmă?
— Într-adevăr. Înainte de pornirea programului de inginerie ecologică, extrapolările dumneavoastră indicau faptul că S’uthlam-ul se află, din cauza creşterii alarmante a populaţiei şi a reducerii resurselor alimentare, la douăzeci şi şapte de ani de foametea în masă.
— Asta a fost acum cinci ani, zise Tolly Mune.
— Într-adevăr.
— Douăzeci şi şapte minus cinci.
— Fac douăzeci şi doi. Presupun că există un subînţeles în acest exerciţiu de aritmetică elementară.
— Au rămas douăzeci şi doi de ani. Ah, dar asta a fost înainte de venirea Arcei, înainte ca ecologul genial Tuf şi cutezătoarea păienjenea Mune să rezolve totul, înainte de miracolul pâinilor şi peştilor, înainte ca tânărul curajos Cregor Blaxon să declanşeze „Înflorirea produsă de Tuf”.
Haviland Tuf întoarse capul să se uite la pisica de pe umărul său.
— Detectez o oarecare notă de sarcasm în glasul ei, îi spuse el lui Dax.
Tolly Mune oftă, căută într-un buzunar şi scoase o cutie cu cipuri din cristal, pentru date.
— Uită-te, iubitule! îi zise ea, aruncând cutia prin aer.
Tuf se întinse, o prinse cu mâna lui mare, albă, şi nu-i răspunse.
— Ai acolo tot ce-ţi trebuie. Extrase din banca de date a consiliului. Fişiere secrete, bineînţeles. Toate rapoartele, toate extrapolările, toate analizele. Numai pentru tine. Înţelegi? De aceea am fost atât de misterioasă, de aceea ne întoarcem pe Arcă. Creg şi Înaltul Consiliu şi-au imaginat că povestea noastră de dragoste va reprezenta o acoperire teribilă. Miliardele de privitori ai reţelelor de ştiri n-au decât să-şi închipuie că facem sex nebuneşte. Atât timp cât mintea lor e plină de imaginile piratului şi comandantei de port care deschid noi frontiere sexuale, nu-şi vor bate capul să afle ce se petrece în realitate şi vom putea face totul în linişte. Vrem pâini şi peşti, Tuf, dar de data asta pe farfurie. Astea-s instrucţiunile pe care le-am primit.
— Care-i cea mai recentă extrapolare? întrebă Haviland Tuf, cu voce calmă, inexpresivă.
Dax se ridică, sâsâind alarmat, cuprins brusc de frică.
Tolly Mune sorbi din bere şi se lăsă pe speteaza scaunului. Închise ochii.
— Optsprezece ani, zise ea, arătând ca femeia de o sută de ani care era, nu ca o tinerică de şaizeci, iar vocea ei părea infinit de obosită. Optsprezece ani, repetă ea. Număraţi.
Tolly Mune nu era deloc sofisticată. Îşi petrecuse viaţa în S’uthlam-ul cu oraşe întinse cât un continent, cu miliarde de indivizi înghesuiţi, cu turnuri ce se înălţau zece kai spre cer, cu şosele mult sub suprafaţa solului şi cu marele ascensor orbital. Ca atare, nu era o femeie ce putea fi impresionată doar de mărime. Totuşi, considera că exista ceva aparte în Arcă.
Simţise acest lucru din momentul sosirii, când cupola imensă a punţii de acostare se ivise în faţa lor, iar Tuf coborâse cu Urlătorul feroce din veldt în beznă, aşezându-l între navete şi ambarcaţiuni părăginite, pe un doc circular care strălucea albastru-închis, ca semn de bun venit. Domul se închisese deasupra lor, iar atmosfera fusese pompată înăuntru. Pentru a umple iute un spaţiu atât de vast, aerul năvălise cu forţa unei furtuni, urlând şi şuierând. În cele din urmă, Tuf deschisese uşa navei şi o luase înainte pe scara ornamentată, care ieşise din gura navei-leu ca o limbă aurită. Jos îi aşteptase o maşinuţă cu trei roţi. Tuf o condusese prin harababura de nave moarte sau abandonate, unele mai bizare decât văzuse vreodată Tolly Mune. Bărbatul şofase în tăcere, fără să se uite nici în stânga, nici în dreapta, cu Dax pe genunchii lui, ca un ghem de blană moale, fără oase, care torcea.