— Sînt sigur că o să găsim prin apropiere un pîrîiaș sau un izvor, — zise Makșeev, — altfel ar fi inexplicabilă vegetația asta atît de bogată.
După ce mîncară și se odihniră, zoologul și botanistul plecară în pădure după apă, iar Kaștanov și Makșeev porniră în explorarea stîncilor de pe țărm, la răsărit de tabără.
Toți își luară armele încărcate cu gloanțe dum-dum pentru eventualitatea că vor întîlni reptile terestre sau alte fiare. Pe Generalu îl legară lîngă cort, iar la cîțiva pași mai încolo făcură un foc mare, ca să alunge oaspeții nepoftiți.
MILIOANELE ȘI MILIARDELE LUI MAKȘEEV
Stîncile din apropiere erau aproape negre, cu pete sau eflorescențe roșii și galbene la suprafață, fiind alcătuite din magnetită — minereu de fier. Fiecare lovitură de ciocan scotea la iveală acest minereu. Numai pe alocuri se observau pungi și incluziuni de altă rocă, închisă la culoare.
— Ce imense bogății zac aici nefolosite! exclamă Makșeev, după ce examinară cîteva stînci de pe țărm și găsiră pretutindeni minereu, care doar la suprafață era puțin alterat și oxidat.
— Da, aici s-ar putea deschide o mină care să furnizeze minereu întregii populații a globului pămîntesc, observă Kaștanov. De bună seamă însă că mai întîi ar trebui să se construiască o cale ferată prin Plutonia și prin Țara lui Nansen și să se aducă spărgătoare de gheață gigantice în Marea Beaufort.
— Asta e o problemă de viitor, și probabil de un viitor nu prea depărtat! Cînd acolo sus se vor micșora rezervele de minereu de fier, întreprinderi și mai fanteziste ca aceasta vor părea avantajoase și vor fi necesare omenirii.
Cam la un kilometru de locul unde începeau stîncile trebuiră să întrerupă cercetarea țărmului din pricina mării, ale cărei valuri se spărgeau chiar la poalele stîncilor abrupte, fără a lăsa măcar o potecă cît de îngustă pentru trecere.
— Restul litoralului va trebui să-l cercetăm din barcă, pe o vreme mai liniștită, zise Makșeev.
— Ce-ar fi dacă deocamdată am încerca să ajungem sus printr-una din trecătorile pe care le-am zărit adineauri, propuse Kaștanov.
O luară puțin înapoi și intrară în prima văgăună, care părea că se împlîntă în stîncile de magnetită.
Gura văgăunii era astupată de uriașe blocuri de minereu, pe care exploratorii izbutiră cu mare greutate să le escaladeze.
În timpul acestor exerciții sportive, Makșeev se opri deodată, cuprins de uimire.
— Ia priviți, ce-o fi asta? exclamă el, arătînd un filon de un galben strălucitor, lat de vreo cinci-zece centimetri, care străbătea un bloc uriaș de magnetită. Fac prinsoare că e aur curat!
— Ai perfectă dreptate! răspunse Kaștanov. E aur în stare nativă și de un titlu destul de ridicat.
— Ce bogății zac aici! exclamă fostul căutător de aur. Am văzut zăcăminte de aur în California și în Alaska, dar un filon ca ăsta n-am mai întîlnit și nici n-am auzit să existe pe undeva.
— Nici eu n-am avut prilejul să citesc despre asemenea filoane, încuviință Kaștanov. Să nu uităm însă că el străbate numai blocul, nu și stînca, așa că, la urma urmelor, are cel mult cîteva zeci de kilograme.
— Dacă există un filon în blocul acesta, de ce nu s-ar continua în stînca din care s-a desprins blocul?
— Tot ce se poate! Desigur, o să mai căutăm, dar e posibil să găsim filonul într-o stînca inaccesibilă și atunci o să privim la el cu jind ca vulpea la struguri.
— Nu există stînci inaccesibile dinamitei și lucrărilor miniere! exclamă cu înflăcărare Makșeev. Numai de-am descoperi noi aur!
— Cred că interesul nostru în această descoperire ar fi pur teoretic. Cu bărcile noastre nu putem transporta nici măcar o sută de kilograme de aur, dar’mite o tonă!
— Ce-are a face! Luăm cît putem, pe urmă trimitem o expediție specială în adîncul Pămîntului, în căutare de aur.
După ce examinară stîncile ce se înălțau la intrarea în văgăună deasupra unui morman de blocuri și se încredințară că nicăieri nu mai există aur, geologii urcară prin trecătoare, care mai departe se lărgea. Pereții ei se ridicau drept în sus, iar fundul era presărat cu pietriș și sfărîmături de rocă. În pereți nu se vedea decît magnetită, dar în pietriș, Kaștanov descoperi și alte roci.
— Uite și aici aur! exclamă Makșeev, după ce urcă vreo cincizeci de pași prin trecătoare. El luă de jos o bucată de rocă încrustată cu aur.
La vreo două sute de pași de gura văgăunei, terenul începu să urce, iar apoi dădură de un șir de terase. După ce trecură de primele terase, geologii se pomeniră în fața unei stînci cu desăvîrșire abrupte, de vreo patru metri înălțime, care le închidea drumul. De escaladarea peretelui neted de magnetită nici vorbă nu putea fi.
Makșeev lovi înciudat cu ciocanul în peretele abrupt și exclamă:
— Trebuie să ne oprim aici, iar nădejdea de a descoperi un filon de aur s-a dus pe apa sîmbetei!
— Da. da, va trebui să căutăm altă trecătoare.
— Ei drăcie! se înfurie Makșeev. În loc să ne dea aur, stînca vrea să-mi fure ciocanul!
Aceste cuvinte ciudate se datorau faptului că ciocanul se lipise parcă de perete și căutătorul de aur încerca zadarnic să-l desprindă.
Între timp, Kaștanov, care cerceta o rocă în apropierea stîncii, se întoarse la ea cu spatele. Deodată se simți tras de o forță puternică; arma pe care o purta în spate se lovi de perete și geologul, cu toate sforțările sale, rămase țintuit de stîncă.
— Ce uriașă e forța magnetică a acestui minereu! exclamă el, cînd înțelese în sfîrșit despre ce e vorba. Magnetita asta a atras și ciocanul dumitale și pușca mea!
— Și-acum ce facem? Doar n-o să lăsăm aici aceste lucruri atît de necesare spre veșnică amintire a excursiei noastre neizbutite!
Kaștanov își scoase umărul din bandulieră și arma rămase pironită de perete. În vremea asta, Makșeev apucă cu amîndouă mîinile ciocanul, și, smucindu-l o dată cu toată puterea, reuși să-l desprindă de zid. Apoi apucară amîndoi pușca și, cu forte unite, o smulseră și pe aceasta.
— N-avem încotro, trebuie să ne întoarcem! zise Kaștanov. E un chin să vii aici cu lucruri de fier.
— Stai, am o idee! Știu cum să ajungem sus. Lăsăm armele aici, pentru că în văgăuna asta pustie n-o să întîlnim nici o fiară.
— Bine, și pe urmă?
— Pe urmă iată ce fac I Și zicînd acestea, Makșeev începu să adune cîteva bucăți de rocă colțuroase, destul de mari, pe care le așeză cu partea netedă pe peretele abrupt al terasei; pietrele se lipeau îndată și se țineau bine. Din ele se formă un fel de scară, pe care se putea urca, ce-i drept, cu oarecare riscuri.
— Ești nemaipomenit de ingenios, spuse Kaștanov. Un adevărat căutător de aur și descurcăreț cum nu-s mulți.
— Îți mulțumesc pentru compliment! Dar ideea asta mi-a sugerat-o ciocanul. Cînd s-a lipit de zid cu coada spre mine și nu l-am putut mișca din loc, deși apăsam cu toată puterea pe coada lui, mi-am zis: uite o treaptă pentru scară. Restul e lesne de înțeles.
Lăsînd în văgăună puștile, cartușierele și traista cu probele de rocă adunate pentru colecție, geologii începură suișul. Primul se urcă Makșeev, care construia mereu scara din pietrele aruncate de jos de tovarășul său. După cinci minute, amîndoi erau sus.
Aici, înfățișarea văgăunei era aceeași: în stînga și în dreapta — pereți abrupți, pe fund — un șir de terase și pretutindeni — minereu magnetic. După ce mai urcară vreo două sute de pași, geologii zăriră pe fundul văgăunei un bolovan de un galben strălucitor, cît un cap de bou. Bolovanul era din aur curat.