— O să iau cu mine un ghem de ață și, desfășurîndu-l treptat, o să găsesc eu drumul, așa cum Tezeu a ieșit din labirint, călăuzindu-se după firul Ariadnei.
— Ar merge, dacă furnicile n-ar observa asta și n-ar distruge firul. Și apoi, ai dumneata ață?
Cum nimeni nu avea un mosor de ață, căzu și acest plan riscant. Ședeau toți abătuți și făceau fel de fel de planuri, la care însă renunțau repede, deoarece erau cu neputință de înfăptuit.
— Iată la ce m-am gîndit, zise într-un tîrziu Kaștanov. Trebuie să otrăvim sau să amețim furnicile cu gaze toxice; pentru ca ele să rămînă amorțite un timp mai îndelungat, iar noi să ne putem căuta lucrurile în furnicar. Am putea folosi clorul, bromul sau bioxidul de sulf. Prin urmare trebuie să găsim mai întîi materialul necesar pentru prepararea unei cantități suficiente de gaze. Putem extrage clor din sare de bucătărie, care se găsește în mare. Brom există probabil în cenușa algelor din această mare, dar e mai greu de extras decît clorul. Lucrul cel mai simplu ar fi să preparăm bioxidul de sulf; singura problemă este să găsim pucioasă, pirită sau alt minereu sulfuros. Cînd am fost în văgăuna pterodactililor, am găsit sulfura de plumb. S-ar putea să existe și aici, în stînci.
— Bine, bine, dar căutarea materialului și prepararea gazului ne-ar răpi foarte mult timp! observă Makșeev.
— Altă soluție nu e! De altfel avem destule cartușe ca să ne asigurăm hrana pe cîteva zile. E mai bine să folosim mijlocul cel mai sigur. Mijloacele mai riscante le ținem în rezervă, și le vom folosi numai cînd nu vom avea altă ieșire.
— Va să zică trebuie să plecăm de aici fără să fi făcut nimic jefuitorilor!
— E mai înțelept să plecăm pînă nu ne văd furnicile și să nu le întărîtăm prin acțiuni pripite. Dacă le vom tulbura, vor deveni mai prevăzătoare, vor pune santinele la intrare și vor cutreiera în lung și-n lat împrejurimile, astfel că ne vor împiedica să ne înfăptuim planurile. Nu putem ști ce nivel de dezvoltare au atins acești regi ai naturii din Jurasic.
Toți fură de acord cu Kaștanov, deși ardeau de nerăbdare să se răfuiască pe loc cu tîlharii. Hotărîră s-o ia înapoi spre dunele de nisip și, mergînd de-a lungul albiei, să ajungă în regiunea colinelor, pentru a căuta pucioasă sau minereuri sulfuroase.
Exploratorii porniră spre albie, pe sub streașina pădurii; nicăieri nu se zăreau animale și nici măcar insecte. Furnicile stîrpeau, pare-se sistematic, toate vietățile din jurul furnicarului. Doar cînd și cînd trecea în zbor cîte o reptilă, care se grăbea să se depărteze de aceste locuri. Albia șerpuia pe la marginea pîrloagei, iar ceva mai sus, după ce străbătea o vale destul de adîncă, se înfunda în colinele de nisip. Aici creșteau pe ambele maluri fel de fel de tufe, equisetacee mărunte, trestie dulce și ferigi. Mai merseră cîțiva kilometri prin această vale, apoi hotărîră să se oprească, pentru a se odihni cum se cade după toate emoțiile încercate și drumurile făcute în ultimele douăzeci și patru de ore. Pîrîul avea apă din belșug, iar umbra palmierilor și a equisetaceelor îmbia la odihnă. Băură ceai, mîncară ce mai rămăsese din gălbenușul de ou și pe urmă dormiră liniștiți. A doua zi dimineața observară furnici prin împrejurimi și se grăbiră să dejuneze și să-și ia tălpășița cît mai repede, pînă nu prind de veste furnicile.
Cîțiva kilometri mai departe, coastele nisipoase ale văii cedară locul unor povîrnișuri stîncoase, căci albia se înfunda aici în niște culmi teșite. Căutînd minereuri sulfuroase, Makșeev și Kaștanov cercetau pas cu pas stîncile unul pe coasta din dreapta, celălalt pe coasta din stînga, fapt care întîrzia, firește, înaintarea. Papocikin și Gromeko rămaseră lîngă albie, cu armele pregătite, ca să vîneze ori să respingă un atac al reptilelor sau furnicilor. Dar nici urmă de asemenea animale. Încetul cu încetul, ținutul deveni tot mai sterp, iar copacii și tufele se răriră chiar și pe malurile pîrîului. Doar o fîșie îngustă de iarbă și trestie dulce străjuia șuvița de apă. Călătorii erau bucuroși că aici creștea trestie dulce, singura lor hrană în acest deșert.
Alte vietăți în afară de libelule uriașe, care roiau deasupra apei, și, din cînd în cînd, de pterodactili, care vînau aceste insecte, nu întîlniră. Nici o adiere nu tulbura văzduhul. Razele lui Pluton dogoreau neîndurător în acest coridor, cu coastele sale golașe, încinse ca pereții unui cuptor. Exploratorii nu puteau înainta decît datorită faptului că pîrîul era aproape și se puteau răcori în el sau își puteau potoli setea cînd voiau.
Deocamdată nu găsiră minereuri sulfuroase.
Poposiră către amiază pe malul pîrîului, băură ceai, se delectară cu trestie dulce și împărțiră frățește ultimul pesmet.
— Deseară va trebui să ne ospătăm cu libelule sau să doborîm un pterodactil! zise cu amărăciune Papocikin, adunînd ultimele firimituri de pesmeți.
ÎN INIMA PUSTIULUI NEGRU
După ce se odihniră, își continuară drumul prin vale. De o parte și de alta se înălțau stînci negre, sinistre. Tăiate ici-colo de crăpături, ele aveau cînd forma unor cuburi masive, uriașe, cînd a unor coloane subțiri, zvelte. De-a lungul pîrîului vegetația devenea tot mai săracă, equisetaceele se răreau, ferigele și palmierii dispărură cu desăvîrșire. Numai iarba și trestia dulce acopereau ca și înainte malurile pîrîului.
Peste noapte poposiră lîngă ultimul copac uscat, ca să aibă lemne de foc. Băură mult ceai îndulcit cu suc de trestie, ca să-și amăgească foamea, căci nu întîlniră nici un vînat.
Apoi Makșeev și Kaștanov urcară coasta văii, ca să scruteze de sus împrejurimile. Pretutindeni cît vedeau cu ochii se întindea o cîmpie; numai la sud, la o depărtare de vreo douăzeci de kilometri, se ridica un lanț de munți conici, teșiți.
Cînd cei doi exploratori se depărtară cîțiva zeci de pași de malul rîpos, încît pierdură din ochi valea prin care șerpuia pîrîul, simțiră măreția lugubră a deșertului.
Un pustiu de piatră, negru și golaș, presărat cu bucăți mari și mici de rocă, desprinse de pe stînci, din pricina arșiței cumplite — iată priveliștea ce se înfățișă privirilor lor. Nici o tufă, nici un firicel de iarbă, numai stînci de catran se așterneau pînă departe în zare, iar deasupra se arcuia cerul stăpînit de globul de foc al lui Pluton. În acest deșert de nestrăbătut, o moarte sigură de foame sau de sete îi aștepta pe cutezătorii care s-ar fi încumetat să se aventureze pentru multă vreme pe aceste întinderi fără sfîrșit.
Piatra neagră, încălzită de razele lui Pluton, dogorea ca un cuptor încins, iar de sus coborau vertical razele astrului subpămîntean, de care nu aveai unde să te ascunzi. Numai munții ce se înălțau la sud înviorau întrucîtva acest deșert, de o monotonie grea, copleșitoare, nefiind negri, ci acoperiți de o puzderie de pete și fîșii albe, roșii și galbene.
După ce scrutară împrejurimile, Kaștanov spuse tovarășului său:
— Cred că n-o să mai putem înainta mult în inima acestui ținut misterios. Se pare că valea prin care trecem se termină acolo, la poalele munților, și mă tem că mai departe se întinde același pustiu sinistru, pe care nu-l poți străbate fără un echipament special, fără rezerve mari de apă, fără provizii și combustibil.
— Oare tot restul cavității Pămîntului să aibă înfățișarea acestui deșert dogoritor?
— Cred că da, cel puțin pînă în preajma intrării de la Podul Sud, dacă există așa ceva. Știi doar că umezeala necesară plantelor și animalelor pătrunde în această cavitate prin gurile de la poli. Probabil că marea pe care am străbătut-o este ultima sursă de umezeală.