— Scuzaţi-mă, aş dori să stau de vorbă cu un paleontolog.
Ochii căprui ai lui Raghubir s-au mărit, dar şi-a revenit repede. Ulterior, a declarat că îşi imaginase că e o farsă. În Toronto se toarnă multe filme şi, dintr-un motiv necunoscut, un număr enorm de seriale TV de SF, printre care, de-a lungul anilor, Pământ: Conflict final, Ray Bradbury vă prezintă şi reînviata Zonă crepusculară. El bănuise că acela era un actor deghizat sau un personaj animatronic.
— Ce fel de paleontolog doriţi? a întrebat inexpresiv, intrând în spiritul glumei.
Torsul sferic al extraterestrului s-a înclinat o dată.
— Unul plăcut, presupun.
Pe înregistrarea video se poate vedea cum bătrânul Raghubir a încercat, fără succes, să-şi ascundă un zâmbet.
— Vreau să spun — doriţi nevertebrate sau vertebrate?
— Paleontologii dumneavoastră nu sunt toţi oameni? a întrebat extraterestrul. Avea un mod straniu de a vorbi, însă o să ajung şi la asta. Prin urmare, nu ar trebui toţi să fie vertebrate?
Mă jur în faţa lui Dumnezeu, toate astea sunt înregistrate pe bandă.
— Bineînţeles că toţi sunt oameni, a zis Raghubir.
Un grup de vizitatori se strânsese de acum şi, cu toate că videocamera n-o arăta, se pare că mai mulţi se uitau spre parterul cu pardoseala de marmură lustruită a Rotondei, din balcoanele interioare de la nivelul superior.
— Dar unii dintre ei, a continuat Raghubir, sunt specializaţi în fosile de vertebrate, iar alţii sunt specializaţi în fosile de nevertebrate.
— Ah, da? spuse extraterestrul. O diferenţiere artificială, după părerea mea. Oricare dintre ei este la fel de bun.
Raghubir a ridicat receptorul unui telefon şi a format interiorul meu. Am răspuns din Centrul custozilor, ascuns îndărătul noii şi îngrozitoarei Galerii a ştiinţelor terestre „Inco Limited” — chintesenţa viziunii Christinei pentru MRO.
— Jericho, am zis.
— Domnule Jericho, s-a auzit vocea lui Raghubir cu accentul ei inconfundabil, vă caută cineva.
Să nu credeţi că accesul la un paleontolog este la fel de dificil precum cel la directorul executiv al uneia dintre companiile enumerate în Fortune 500; sigur că da, preferăm să stabilim dinainte o întâlnire, totuşi suntem funcţionari publici, aşadar lucrăm pentru contribuabili. Cu toate acestea…
— Cine anume?
Raghubir a tăcut o clipă.
— Cred c-ar fi mai bine să veniţi şi să vedeţi cu ochii dumneavoastră, domnule Jericho.
Craniul de Troodon, pe care Phil Currie mi-l trimisese de la Muzeul Tyrell, aşteptase răbdător vreme de 70 de milioane de ani, aşa că putea să mai aştepte niţel.
— Vin imediat.
Mi-am părăsit biroul şi am coborât cu ascensorul, am trecut pe lângă Galeria Inco — Dumnezeule, cât puteam să detest grozăvenia aceea, cu insultătoarele ei fresce de benzi desenate, uriaşul vulcan fals şi podelele tremurătoare —, apoi am străbătut Galeria Currelly, am ieşit în Rotondă şi…
Şi…
Iisuse!
Iisuse Hristoase!
Am încremenit locului.
Poate că Raghubir nu-şi dădea seama de diferenţa dintre un costum de cauciuc şi un trup adevărat din carne şi oase, dar eu o ştiam. Creatura care stătea răbdătoare lângă casa de intrare era, fără urmă de îndoială, o entitate biologică autentică. În mintea mea nu putea să existe nici un dubiu în această privinţă. Era o formă de viaţă…
Şi…
Şi eu studiasem viaţa de pe Pământ de la originile sale, de la începutul precambrianului. Văzusem adesea fosile care reprezentau specii noi sau genuri noi, dar nu văzusem niciodată vreun animal de talie mare care să fi reprezentat o încrengătură complet nouă.
Până acum.
Creatura era în mod cert o formă de viaţă şi, în mod la fel de cert, nu evoluase pe Pământ.
Am spus mai devreme că semăna cu un păianjen mare; aşa o descriseseră iniţial pietonii de pe trotuar. Era însă mult mai complexă. În ciuda asemănării superficiale cu o arahnidă, extraterestrul părea că are schelet intern. Membrele îi erau acoperite cu o piele buboasă, întinsă peste muşchii umflaţi; acestea nu erau picioarele scheletice, fusiforme ale unei artropode.
În acelaşi timp, toate vertebratele terestre moderne au patru membre (sau, ca în cazul şerpilor şi al balenelor, au evoluat dintr-o creatură care a avut) şi fiecare membru se termină prin maximum cinci degete. Strămoşii acestei fiinţe evoluaseră în mod limpede în alt ocean, pe altă planetă: aceasta avea opt membre, dispuse radial în jurul unui corp central, iar două dintre cele opt se specializaseră pentru a sluji ca mâini, sfârşindu-se cu şase degete triplu articulate.
Inima îmi bubuia şi aveam probleme cu respiraţia.
Un extraterestru.
Şi, fără îndoială, un extraterestru inteligent. Corpul sferic al creaturii era ascuns de haine — ceva ce părea a fi o fâşie lungă de ţesătură albastră, strălucitoare, înfăşurată de mai multe ori în jurul torsului, astfel că fiecare spirală a ei trecea printre două membre şi îngăduia extremităţilor să iasă în afară. Ţesătura era fixată între braţe printr-un disc ornamentat. Nu-mi plăcuse niciodată să port cravate, dar mă obişnuisem să le înnod şi acum o puteam face fără să mă uit în oglindă (ceea ce nu prea conta în ultima vreme); probabil că nici extraterestrul nu considera mai dificilă înfăşurarea ţesăturii aceleia în fiecare dimineaţă.
Din deschizăturile lăsate în ţesătură se proiectau în afară două tentacule înguste, terminate prin ceea ce ar fi putut să fie ochii — globuri irizate şi acoperite de un fel de înveliş cristalin, dur. Pediculele acestea se mişcau lent, înainte şi înapoi, apropiindu-se şi depărtându-se unul de celălalt. M-am întrebat ce percepţie a profunzimii putea să aibă creatura, în absenţa unei distanţe fixe între cei doi globi oculari.
Extraterestrul nu părea absolut deloc alarmat de prezenţa mea sau a celorlalţi oameni din Rotondă, deşi torsul i se legăna uşor în sus şi în jos, în ceea ce speram să nu fie o manifestare de marcare a teritoriului. Era chiar de-a dreptul hipnotic: torsul se ridica şi cobora lent, cele şase picioare se flexionau şi se destindeau, iar pediculele oculare se îndepărtau, apoi se apropiau. Nu văzusem încă înregistrarea video a discuţiei dintre creatură şi Raghubir; am crezut că poate dansul acela era o tentativă de comunicare — un limbaj compus din mişcări ale corpului. M-am gândit să-mi flexionez şi eu genunchii şi chiar, o şmecherie pe care o învăţasem cu vreo patruzeci de ani în urmă într-o tabără de vară, să-mi încrucişez ochii. Totuşi, camerele de securitate ne filmau pe amândoi; dacă ipoteza mea era incorectă, aş fi arătat ca un idiot în programele de ştiri din toată lumea. Cu toate acestea, trebuia să fac ceva. Am ridicat braţul drept, cu palma în exterior, într-un salut de bun venit.
Creatura îmi repetă imediat gestul, îndoind un braţ dintr-una din cele două încheieturi ale sale şi răsfirându-şi cele şase degete din capăt. După aceea se petrecu ceva incredibil. O fantă verticală se deschise pe segmentul superior al celor două picioare mai din faţă, iar din fanta din stânga se auzi silaba „sa”, iar din cea din dreapta, cu un glas ceva mai gros, răsună silaba „lut”.