Şi am îngenuncheat, pe covor, lângă şemineu, cu fotografiile familiei mele, care mă privea fără să vadă ce făceam.
Am îngenuncheat.
— Dumnezeule, am rostit.
Cuvântul a avut un ecou slab în şemineul din cărămidă. L-am repetat.
— Dumnezeule?
De data aceasta o întrebare, o invitaţie pentru un răspuns.
N-a sosit nici unul, desigur. De ce i-ar fi păsat lui Dumnezeu că eu muream de cancer? Milioane de oameni din toată lumea se luptau chiar în momentul acesta cu o formă sau alta a acelui duşman străvechi, iar unii dintre ei erau mult mai tineri ca mine. Cu certitudine, mai ales copiii din saloanele bolnavilor de leucemie ar fi trebuit să-i atragă atenţia.
Am încercat totuşi din nou, o a treia pronunţare a cuvântului pe care nu-l folosisem până atunci decât în imprecaţii.
— Dumnezeule?
N-am căpătat nici un semn şi, de altfel, nici n-aveam să capăt vreunul. La urma urmei, nu aceasta este definiţia credinţei?
— Dumnezeule, dacă Hollus are dreptate — dacă wreedii şi forhilnorii au dreptate şi tu ai proiectat Universul bucată cu bucată, constantă fundamentală cu constantă fundamentală —, atunci n-ai fi putut să eviţi asta? Ce bine poate aduce cuiva cancerul?
Necunoscute sunt căile Domnului. Doamna Lansbury folosea întotdeauna expresia aceasta. Tot ce se întâmplă are un scop.
Ce tâmpenie! Ce minciună ordinară! Am simţit un nod în stomac. Cancerul nu are absolut nici un scop. El sfâşie oamenii; dacă o divinitate a creat viaţa, atunci este un cârpaci care produce pe bandă rulantă produse imperfecte, care se autodistrug.
— Dumnezeule, îmi doresc… îmi doresc ca tu să fi decis să faci altfel unele lucruri.
Doar până acolo am izbutit să ajung. Susan afirmase că scopul rugăciunilor nu era de a cere diverse lucruri — iar eu nu mă puteam decide să cer îndurare, să cer să nu mor, să cer să ajung să-mi văd fiul absolvind o facultate, să cer să îmbătrânesc alături de soţia mea.
În clipa aceea, uşa din faţă se deschise. Eram dus pe gânduri, pentru că altfel aş fi auzit-o pe Susan zornăind cheia în broască.
Am simţit că mă fac roşu ca focul.
— L-am găsit! am exclamat, parcă pentru mine, făcând o întreagă demonstraţie din ridicarea unui obiect invizibil.
M-am ridicat în picioare şi am surâs stingherit spre frumoasa mea soţie şi chipeşul meu fiu. Dar nu găsisem absolut nimic.
25
În anul 1997, Stephen Pinter a venit la MRO pentru a-şi promova noua carte, Cum funcţionează mintea, şi am asistat la fascinanta expunere pe care a susţinut-o cu prilejul acela. Printre altele, el a subliniat că oamenii, chiar şi cei separaţi prin bariere culturale, folosesc în vorbire cam aceleaşi metafore. Certurile sunt întotdeauna războaie: el a câştigat; eu am pierdut; el m-a învins; ea mi-a atacat rând pe rând toate punctele; el m-a silit să-mi apăr poziţia; am fost nevoit să bat în retragere.
Poveştile de iubire sunt pacienţi sau boli: ei doi au o relaţie bolnavă; el şi-a revenit după despărţire; ea l-a dat peste cap; i-a sfâşiat inima.
Ideile sunt alimente; hrană pentru spirit; ceva ce să rumegi; sugestia lui mi-a lăsat un gust amar; n-am putut înghiţi observaţia; o ironie delicioasă; ideea m-a ţinut în viaţă.
Pe de altă parte, virtutea se află sus, asociată probabil ţinutei noastre verticale: el este un cetăţean drept; acţiunea aceea este mai prejos de mine; nu m-aş coborî într-atât; el are precepte înalte; am încercat să mă ridic la standardele lui.
Cu toate acestea, abia după ce l-am cunoscut pe Hollus mi-am dat seama cât de specific umane erau modurile acelea de gândire. Hollus stăpânea excelent limba engleză şi utiliza frecvent metaforele oamenilor. La răstimpuri însă, întrezăream dincolo de vorbirea lui ceea ce bănuiam a fi adevăratul mod de gândire forhilnor.
Pentru Hollus, iubirea era astronomică — doi indivizi ajungeau să se cunoască într-atât de bine unul pe celălalt, încât acţiunile, mişcările le puteau fi prezise cu precizie absolută. „Dragoste răsăritoare” însemna că ea va dăinui şi mâine, la fel de sigur pe cât era că soarele va răsări. „O constelaţie nouă” era dragostea nouă între prieteni vechi — întrezărirea unei configuraţii stelare ce existase dintotdeauna, dar până atunci nu putuse fi sesizată ca atare.
Iar moralitatea se baza pe integrarea gândirii; „un gând care alternează bine” se referea la o noţiune care cauza comutări continue între cele două guri ale forhilnorilor. Gândul imoral era cel care provenea dintr-o singură parte: „În privinţa asta, era complet în stânga.” Pentru Hollus o idee de jumătate de creier, provenind de la o singură emisferă, nu era proastă, ci rea. Şi, cu toate că forhilnorii spuneau la fel ca noi că „gândul cel bun vine la urmă”, ei foloseau expresia în sensul că cealaltă emisferă cerebrală intervenise finalmente, readucând individul la o poziţie morală.
Aşa cum Hollus lăsase să se înţeleagă în seara când venise la mine acasă, forhilnorii alternau cuvintele sau silabele între cele două guri, deoarece creierele lor, ca şi ale noastre, constau din doi lobi, iar conştiinţele lor proveneau chiar într-o măsură mai mare decât ale noastre din interacţiunea acelor lobi. Oamenii spun adesea despre un nebun că este dezechilibrat sau scrântit — implicând o abatere de la o normă recunoscută de sănătate mintală. Forhilnorii nu foloseau metaforele acestea, totuşi o utilizau pe cea umană despre strădania „de a nu-şi pierde minţile”, deşi în cazul lor pluralul se referea în mod direct la efortul permanent de integrare a celor două emisfere cerebrale; forhilnorii sănătoşi, ca Hollus, îşi suprapuneau întotdeauna silabele numelor — „llus” începea din gura dreaptă, înainte ca „Ho” să se fi încheiat în cea stângă —, anunţându-i astfel pe interlocutori că cele două emisfere cerebrale erau integrate fără probleme.
Pe de altă parte, Hollus îmi spusese că fotografiile realizate cu timpi de expunere foarte mici dovediseră că ochii lor pediculari nu se mişcau ca imagini în oglindă unul faţă de celălalt. Mai exact, unul prelua conducerea, iar celălalt îl urma după o fracţiune de secundă. Pediculul conducător şi emisfera cerebrală care controla variau de la o clipă la alta; studiul lobilor ce iniţiau diversele acţiuni se găsea în centrul psihologiei forhilnorilor.
Deoarece Susan fusese cea care-mi strecurase întrebarea în minte, îl întrebasem într-adevăr pe Hollus dacă el credea în existenţa sufletului. Majoritatea forhilnorilor moderni, printre care se număra şi el, nu credeau, dar miturile forhilnore despre viaţa de apoi se dezvoltaseră din psihologia creierului lor divizat. În trecutul lor, cele mai multe religii forhilnore susţinuseră că fiecare individ deţinea nu unul, ci două suflete, câte unul pentru fiecare jumătate a corpului. Concepţia lor despre viaţa de apoi consta din două destinaţii posibile: raiul (deşi nu era la fel de fericit precum cel iudeo-creştin — o expresie forhilnoră era „până şi în rai trebuie să plouă”) şi iadul (care nu era însă un loc de tortură sau suferinţe; divinitatea lor nu fusese niciodată răzbunătoare). Forhilnorii nu erau fiinţe ale extremelor; poate faptul că aveau atât de multe membre îi determina să vadă lucrurile mai echilibrat (nu l-am văzut niciodată pe Hollus mai uluit decât atunci când am stat într-un picior, pentru a-mi scoate ceva din pantof; fusese uimit că nu mă răsturnasem).
Oricum, cele două suflete ale unui forhilnor pot merge ambele în rai, ambele în iad sau unul poate merge departe şi celălalt şi mai departe (tărâmurile de apoi nu erau „sus” şi „jos” — o altă definiţie omenească pentru extreme foarte îndepărtate). Dacă ambele suflete mergeau în acelaşi loc, chiar dacă locul acela era iadul, viaţa de apoi era mai bună decât dacă ele ar fi fost despărţite, fiindcă prin divizare s-ar fi pierdut personalitatea existentă în forma materială a fiinţei. O persoană cu sufletul divizat era cu adevărat moartă; se pierdea pentru totdeauna, orice ar fi fost ea.