— Nu mai putem aduce şi pe alţii aici, rosti Christine. Nu mai încape nimeni în biroul lui Tom.
Se întoarse către Hollus:
— Te deranjează dacă te întorci în Rotondă?
Hollus se legănă în sus şi în jos, însă nu cred că era un semn că ar fi de acord.
— Doresc să îmi continui cercetările, zise el.
— La un moment dat va trebui să vorbeşti şi cu alţi oameni, replică Christine. Poate c-ar fi mai bine s-o faci acum.
— Foarte bine, rosti Hollus fără tragere de inimă.
Poliţistul voinic vorbi în microfonul ataşat la umărul uniformei sale, discutând probabil cu cineva din secţie. Între timp, am pornit toţi pe coridor, spre ascensor. A trebuit să coborâm în două serii: mai întâi Hollus, Christine şi cu mine, urmaţi de Indira şi poliţişti. I-am aşteptat la parter, după care am ieşit în recepţia boltită a muzeului.
CITY-TV îi numeşte „videografi” pe cameramanii săi — toţi tineri şi îmbrăcaţi după ultima modă. Unul stătea acum alături de o mulţime destul de mare de gură-cască. Aşteptau cu speranţă întoarcerea extraterestrului. Videograful, un canadian nativ cu părul negru legat în coadă, se repezi înainte. Cu sânge de politician, Christine încercă să intre în câmpul de filmare al camerei, dar videograful dorea pur şi simplu să-l filmeze pe Hollus din cât mai multe unghiuri cu putinţă — CITY-TV era cunoscut pentru ceea ce cumnatul meu numeşte „imagini extrasenzoriale”.
Am observat că un poliţist ţinea palma pe tocul pistolului; bănuiesc că şeful lor le spusese să-l protejeze pe extraterestru cu orice preţ.
În cele din urmă, Hollus îşi pierdu răbdarea.
— Cu… certitudine… este… îndeajuns, rosti el către reporterul CITY-TV.
Faptul că putea vorbi în engleză ului mulţimea; cei mai mulţi spectatori sosiseră după ce Hollus şi eu vorbiserăm în recepţie. Brusc, videograful începu să-l asedieze pe extraterestru cu întrebări:
— De unde aţi venit? Ce misiune aveţi? Cât timp aţi făcut până aici?
Hollus se strădui din răsputeri să răspundă — deşi nu pomeni niciodată de Dumnezeu — dar, după două minute, doi bărbaţi în costume albastru-închis intrară în câmpul meu vizuaclass="underline" un negru şi un alb. Îl priviră puţin pe extraterestru, apoi albul păşi în faţă şi zise:
— Pardon.
Avea accent de Québec.
Aparent, Hollus nu-l auzi; continua să răspundă la întrebările videografului.
— Pardon, repetă mult mai tare bărbatul.
Hollus se dădu puţin la o parte.
— Scuze, zise el. Vrei să treci?
— Nu, spuse bărbatul. Vreau să vorbesc cu dumneata. Suntem de la Serviciul de Informaţii al Securităţii Canadiene. Am dori să vii cu noi.
— Unde?
— Într-un loc mai sigur, unde poţi să vorbeşti cu oameni mai avizaţi. Pentru asemenea situaţii există un protocol, deşi a durat câteva minute până l-am găsit. Prim-ministrul a pornit deja spre aeroportul din Ottawa şi suntem pe punctul de a-l anunţa pe preşedintele Statelor Unite.
— Nu, îmi pare rău, zise Hollus şi ochii lui pediculari se rotiră examinând recepţia octogonală şi pe toţi cei dinăuntru, înainte de a reveni la agenţii federali. Am venit aici pentru a întreprinde cercetări paleontologice. Desigur, voi fi încântat să-l salut pe prim-ministrul vostru, dacă va trece pe aici, însă unicul motiv pentru care mi-am deconspirat prezenţa a fost de a putea vorbi cu domnul Jericho.
Arătă spre mine cu un braţ şi videograful se roti să mă filmeze. Mărturisesc că eram destul de agitat.
— Îmi pare rău, domnule, spuse agentul SISC franco-canadian, chiar trebuie să procedăm în felul acesta.
— Nu m-aţi ascultat, zise Hollus. Refuz să merg. Mă aflu aici pentru o muncă importantă şi doresc să o continui.
Cei doi agenţi SISC se uitară unul la celălalt. În cele din urmă, negrul vorbi, cu un uşor accent jamaican:
— Ar fi trebuit să spui: „Duceţi-mă la conducătorul vostru.” Ar fi trebuit să doreşti să te întâlneşti cu autorităţile.
— De ce? întrebă Hollus.
Agenţii se uitară din nou unul la celălalt.
— De ce? repetă albul. Pentru că aşa se procedează.
Ochii lui Hollus se îndreptară spre el.
— Bănuiesc că în privinţa aceasta am mai multă experienţă decât voi, rosti el încetişor.
Agentul federal alb scoase un revolver mic.
— Va trebui să insist, zise el.
Poliţiştii avansară şi cel voinic spuse:
— Dorim să vedem nişte legitimaţii.
Agentul negru se conformă; eu nu aveam habar cum ar fi trebuit să arate o legitimaţie SISC, dar poliţiştii părură satisfăcuţi şi se retraseră.
— Acum, rosti negrul, te rugăm să ne însoţeşti.
— Sunt destul de sigur că nu vei folosi arma aceea, zise Hollus, aşa că, fără nici o îndoială, îmi voi vedea de drum.
— Am primit nişte ordine, zise agentul alb.
— Nu am nici un dubiu. De asemenea, nu am nici o îndoială că superiorii voştri vor înţelege că nu aţi putut să le îndepliniţi. Hollus arătă spre videograful care bâjbâia cu disperare schimbând caseta video. Înregistrarea va dovedi că aţi insistat, că eu am refuzat şi că astfel s-au încheiat lucrurile.
— Nu aşa se tratează un musafir! strigă o femeie din mulţime.
Opinia aceasta părea să fie împărtăşită de toţi cei prezenţi; mai multe voci o susţinură.
— Încercăm să-l protejăm pe extraterestru, spuse agentul alb SISC.
— Pe dracu’, făcu unul dintre vizitatorii constanţi ai muzeului. Am văzut Dosarele X. Dacă plecaţi de aici cu el, nimeni nu-l va mai vedea vreodată.
— Lăsaţi-l în pace! adăugă un bărbat în vârstă, cu accent european.
Agenţii se uitară la videograf şi negrul îi arătă albului o cameră video de securitate. Cu siguranţă, îşi doreau ca episodul acesta să nu fi fost înregistrat.
— Vă spun politicos, rosti Hollus, că nu mă veţi determina să vă urmez.
— Bine, dar atunci nu vei avea nimic de obiectat, dacă va fi prezent un observator din partea noastră, spuse agentul negru. Cineva care să se asigure că nu vei păţi nimic rău.
— În privinţa aceasta nu-mi fac nici o grijă, zise Hollus.
Christine făcu un pas înainte.
— Sunt directorul şi preşedintele muzeului, se adresă ea celor doi agenţi SISC, după care se întoarse spre Hollus. Sunt sigură că poţi înţelege că am dori să avem o înregistrare, o consemnare a vizitei dumitale aici. Dacă nu te deranjează, vom trimite măcar un cameraman care să vă însoţească, pe tine şi pe domnul Jericho.
Tipul de la CITY-TV se repezi înainte; în mod foarte clar, era încântat să se ofere voluntar.
— Ba mă deranjează, spuse Hollus. Doamnă Dorati, pe planeta mea numai infractorii sunt supuşi unei observaţii permanente; dumneata ai fi de acord să fii urmărită de cineva cât este ziua de lungă, în timp ce lucrezi?
— Ei bine, eu aş…, zise Christine.
— Nici mie nu mi-ar plăcea, spuse Hollus. Vă apreciez ospitalitatea, însă tu, de acolo — arătă el înspre videograf —, eşti reprezentantul unui canal mass-media; îngăduie-mi să dau o declaraţie.
Hollus aşteptă o secundă, timp în care canadianul nativ îşi regla unghiul camerei.
— Am sosit aici pentru a solicita acces liber la o colecţie vastă de fosile, vorbi tare Hollus. În schimbul acestui acces, voi împărtăşi informaţii acumulate de rasa mea, atunci când voi considera că este momentul şi cazul. Dacă există alt muzeu care să-mi ofere ceea ce caut, voi fi încântat să plec într-acolo. Pur şi simplu…
— Nu, rosti grăbit Christine. Nu, aşa ceva nu va fi necesar. Evident, te vom ajuta în orice mod putem.