Deoarece naveta îşi păstra cursul, Nick eliminase mental şase dosare. Două dintre persoanele descrise acolo nu fuseseră niciodată prinse făcând contrabandă: un semn de maximă precauţie, indiferent dacă nu făcuseră realmente contrabandă, ori nu fuseseră prinse. Pe un individ îl cunoştea personal şi era xenofob. Alţi trei erau veterani, iar în Centură nu ajungi veteran dacă rişti prosteşte. În Centură, legile Finagle-Murphy nu sunt chiar glume.
Unul dintre cei patru mineri rămaşi avusese colosala aroganţă de a se autoacredita ambasadorul omenirii în Univers. O să vadă el dacă dă greş, îşi spuse Nick. Care dintre ei o fi?
La un milion şi jumătate de kilometri înainte de orbita lui Jupiter, deplasându-se mult deasupra planului Sistemului Solar, Phssthpok atinse viteza vehiculului indigen şi începu să se apropie de acesta.
Phssthpok şi rasa lui nu studiaseră nici una dintre miile de specii raţionale din galaxie. Atunci când le întâlniseră, aşa cum se întâmplase de câte ori exploraseră sistemele solare vecine, în căutare de materii prime, le distruseseră cât putuseră mai repede şi mai sigur. Alienii erau periculoşi, sau puteau fi, iar pe cei din neamul Pak nu-i interesau decât propriii lor semeni. Inteligenţa unui Protector era ridicată, dar inteligenţa este un instrument ce trebuie utilizat către un ţel, şi ţelurile nu sunt întotdeauna alese inteligent.
Phssthpok acţiona în totală necunoştinţă de cauză. Tot ce putea face era să ghicească.
Ghicind, aşadar, şi presupunând că desenul oval de pe fuzelajul celeilalte nave era realmente o uşă, băştinaşul n-ar fi fost nici mult mai înalt, nici mult mai scund decât Phssthpok. Să zicem între unu şi doi metri, în funcţie de celelalte dimensiuni ale sale. Evident, ovalul putea să nu fi fost conceput pentru dimensiunea lui cea mai mare, cum se întâmplase în cazul bipedului Phssthpok. Totuşi, nava era mică; n-ar fi conţinut ceva mult mai mare decât Phssthpok.
O singură privire aruncată băştinaşului avea să-l lămurească. Dacă nu era Pak, trebuia să-i pună întrebări. Dacă era…
Rămâneau încă multe întrebări, totuşi căutarea lui avea să se încheie. Alte câteva zile, după timpul de la bordul navei, ca să ajungă la Ţinta 1-3, un răstimp scurt pentru a învăţa graiul celor de acolo şi a le explica în ce fel să utilizeze ceea ce adusese, apoi putea înceta să mănânce.
Cealaltă navă nu dădea vreun semn că l-ar fi observat. Peste câteva minute, ar fi ajuns paralel cu ea, totuşi băştinaşul nu făcea nici o mişcare… ba nu! Băştinaşul îşi oprise motorul. Phssthpok era invitat să-şi corecteze traiectoria în vederea joncţiunii.
Pakul o făcu. Nu irosi nici manevre inutile, nici combustibil; părea că-şi petrecuse toată viaţa exersând această singură manevră. Cabina lui se apropie de nava străină şi se opri.
Phssthpok îmbrăcase costumul spaţial, totuşi nu schiţă nici un alt gest. Nu îndrăznea să-şi rişte propria existenţă, acum, când se afla atât de aproape de victorie. Dacă ar fi ieşit băştinaşul…
Brennan privi nava apropiindu-se.
Trei module, distanţate pe treisprezece kilometri. Nu zărea nici o conexiune între ele. De la distanţa aceea, grosimea legăturilor putea fi invizibilă. Modulul cel mai mare şi mai masiv trebuia să fie propulsia: un cilindru cu trei conuri mici ieşind sub unghiuri egale în zona posterioară. Deşi atât de mare, cilindrul ar fi fost insuficient ca să conţină combustibilul necesar unei călătorii interstelare. Fie că extrasolarul abandonase pe drum rezervoare de unică folosinţă, fie că era… o statosondă cu echipaj?
Modulul doi era o sferă cu diametrul de aproximativ douăzeci de metri. Când nava se opri, sfera ocupă poziţia cea mai apropiată de Brennan. Avea un hublou circular imens, uşor bombat, astfel că modulul părea un gigantic glob ocular. Se roti, urmărindu-l pe Brennan când acesta se deplasă. Bărbatului îi veni greu să-l privească cu aceeaşi atenţie cu care era el însuşi privit.
Hotărârea iniţială i se destrămase. Cu siguranţă, guvernul Centurii ar fi putut organiza un prim contact de calitate superioară…
În sfârşit, ultimul modul — îl examinase cu atenţie pe durata decele-rării navei aliene — avea forma unui ovoid lung de douăzeci de metri şi lat de vreo treisprezece. Partea lui cea mai largă, opusă propulsiei, era atât de uniform ciupită de impacturile firelor de praf interstelar încât părea sablată. Partea cea mai îngustă era ascuţită şi netedă, aproape şlefuită. Brennan încuviinţă ştiutor. Câmpul reactorului ar f[ protejat capătul respectiv de micrometeoriţi pe durata accelerării. În timpul decelerării, orientarea sa ar fi jucat acelaşi rol.
Pe suprafaţa ovoidului nu se observau nici un fel de detalii.
În irisul bulbucat al modulului central se mişcă ceva. Bărbatul miji ochii, străduindu-se să distingă mai multe… dar nu se mai petrecu nimic.
Se gândi că designul navei era destul de straniu. Capsula centrală adăpostea probabil cabina, fie numai pentru simplul fapt că, spre deosebire de celelalte două module, avea un hublou. Iar propulsia era periculos de radioactivă; altfel de ce să fi răsfirat în felul acela compartimentele navei? Pe de altă parte, cabina fusese astfel poziţionată încât să protejeze modulul final de radiaţiile propulsiei. Conţinutul modulului trei trebuia să fie mai important decât pilotul, în opinia pilotului.
Sau asta, sau proiectantul şi pilotul erau inepţi ori nebuni.
Nava extrasolară rămăsese nemişcată, propulsia ei se răcea, iar cabina se afla la numai câteva sute de metri. Brennan aşteptă.
Sunt şovin, îşi spuse el. Nu pot judeca sănătatea mentală a unui alien conform criteriilor Centurii, nu-i aşa?
Se strâmbă. Ba sigur că pot. Nava a fost prost proiectată.
Alienul păşi pe carcasa propriei sale sfere.
Zărindu-I, toţi muşchii lui Brennan tresăriră. Era o fiinţă bipedă, iar din depărtare părea umanoidă. Trecuse însă prin hublou. Stătea acum pe nava lui, nemişcat, aşteptând.
Avea două braţe, un cap, două picioare. Folosea un scafandru spaţial. Purta o armă… sau un pistol direcţional. Nu se putea preciza. Brennan nu zărea însă nici un fel de echipament exterior similar raniţei costumului său. Un pistol direcţional necesita mai multă dexteritate decât o raniţă cu jeturi. Cine ar fi folosit aşa ceva în spaţiu?
Ce Finagle aştepta?
Evident. Îl aştepta pe Brennan.
Pentru un moment nebunesc, se gândi să pornească propulsia şi s-o şteargă înainte de a fi prea târziu! Apoi, blestemându-şi teama, înaintă către uşă. Constructorii navetelor-solo fuseseră cât mai economi în realizarea acestora. Vehiculul lui Brennan nu avea sas, ci doar o uşă şi pompe pentru golirea interiorului cabinei. Costumul bărbatului era strâns pe trup. Nu mai trebuia decât să deschidă uşa.
Păşi afară, purtând tălpi magnetice.
Secundele se scurseră, în vreme ce Brennan şi extrasolarul se examinară reciproc. Pare destul de umanoid, gândi Brennan. Biped, cu capul în partea superioară a corpului. Totuşi, dacă aparţine unei rase umanoide care a ieşit în spaţiu de suficientă vreme ca să construiască nave spaţiale, nu poate fi atât de incompetent pe cât o demonstrează aspectul vehiculului.
Trebuie să aflu ce anume transportă. Poate că are dreptate. Poate că încărcătura este mai preţioasă decât viaţa pilotului.