Выбрать главу

— Dă-i bice, Nate!

Nathan La Pan începu să sprayeze interiorul rezervorului. În treizeci de secunde, acesta era plin cu spumă de plastic care se întărea instantaneu.

— Închide!

Capacul mare coborî, poate strivind spuma rămasă pe marginile chepengului. Nu se auzi însă nici un sunet. Portul Patroclus se găsea în vid, deschis sub cerul negru.

— Cât mai avem, Nate?

— Douăzeci de minute până la cursul optim.

— Perfect, îmbarcarea! Tina, ai auzit?

— Gata.

Se auzi declicul radioului. Nathan era tânăr, dar învăţase deja să nu irosească cuvintele. Einar îl luase la solicitarea tatălui său, care îi era prieten vechi.

Tehniciana-programator reprezenta altă poveste. Einarîi privi silueta zveltă, descriind un arc spre sasul navei. Nu fusese o săritură rea, deşi parcă impulsul iniţial fusese cam mare.

Tina Jordan era o planetară expatriată. Avea treizeci şi patru de ani, adică suficient ca să ştie ce anume făcea, şi iubea navele. Probabil că era îndeajuns de inteligentă ca să nu-l încurce. Nu pilotase însă niciodată o navetă-solo. Einar îi privea cu suspiciune pe indivizii care nu aveau încredere în ei înşişi pentru a zbura singuri. Oricum, avea mâinile legate în privinţa asta; nimeni altul din baza Patroclus nu putea opera un Ajubei 4-4.

Blue Ox urma să pornească în lateral, pentru a intersecta traiectoria navei aliene, după care avea să descrie o curbă spre Soare. Einar privi în depărtarea beznei bătute în diamante, în direcţia aproape opusă astrului. Punctuleţele slabe ale troienelor posterioare nu-i blocau vederea. Nu se aştepta să zărească extrasolarul şi nici nu-l văzu. Se afla însă acolo, căzând liber spre orbita în forma literei J descrisă de Blue Ox.

* * *

Trei puncte coliniare şi un al patrulea foarte aproape de ele. Nick privea ecranul, cu pleoapele aproape lipite, astfel încât cutele din jurul comisurilor păreau nişte păienjenişuri. Indiferent ce anume se petrecuse, contactul avusese loc.

Alte probleme solicitau atenţia Primului Secretar. Negocierile cu Pământul în privinţa finanţării statosondelor şi a distribuţiei încărcăturilor acestora pe cele patru colonii interstelare. Detalii comerciale referitoare la staniul de pe Mercur. Problema extrădării. Petrecea prea mult timp aici, însă ceva îi şoptea că putea fi vorba despre cel mai important eveniment din istoria omenirii.

Glasul lui Cutter răsună brusc din intercom:

— Nick? Blue Oxvrea să decoleze.

— Să-i dea drumul.

— Perfect, dar am observat că nu sunt înarmaţi.

— Au motor cu fuziune, nu? Plus jeturi direcţionale supradimensionate. Dacă le trebuie mai mult decât atât, înseamnă că ne aşteaptă războiul.

Nick închise legătura şi căzu pe gânduri. Avea oare dreptate? Nici chiar o încărcătură nucleară n-ar fi avut eficienţa jetului de evacuare al unui motor cu fuziune. Iar o bombă nucleară era o armă evidentă, o insultă pentru un extrasolar paşnic. Deşi…

Reveni la dosarul lui Brennan. Nu era deloc voluminos. Centuranii n-ar fi acceptat un guvern care să le iscodească prea mult vieţile.

John Fitzgerald Brennan părea centuranul mijlociu perfect. Vârsta: patruzeci şi cinci de ani. Două fiice — Estelle şi Jennifer — cu aceeaşi femeie, Charlotte Leigh Wiggs, mecanic de utilaje agricole în Mărginire. Brennan începuse să economisească sume frumuşele într-un fond de pensii, pe care-l lichidase însă de două ori, deschizând conturi pentru fetele sale. În două rânduri, copoii îi confiscaseră încărcături de minereu radioactiv. O singură contrabandă ar fi reprezentat ceva obişnuit. Centuranii râdeau de contrabandiştii nepricepuţi, însă un individ care nu fusese niciodată prins putea fi suspectat că nici nu încercase. Că n-avea curaj.

Imaginea de pe costum: Madona din portul Lligat Dali.{Salvador Dali (1904–1989), pictor spaniol suprarealist (n. trad.)} Nick se încruntă. Uneori, minerii spaţiali pierdeau contactul cu realitatea. Brennan era însă viu, câştigase binişor şi nu avusese niciodată accidente.

Cu douăzeci de ani în urmă, făcuse parte dintr-o echipă de exploatare a staniului topit de pe Mercur. Mercur abunda în elemente neferoase de mare valoare, deşi câmpul magnetic al Soarelui necesita nave speciale; o furtună solară putea afecta o navă, transportând-o la mulţi kilometri depărtare. Brennan fusese competent şi câştigase bani buni, dar plecase după zece luni şi nu mai lucrase niciodată în echipă. Se părea că nu-i plăcea să muncească alături de alţii.

De ce se lăsase prins de extrasolar?

La naiba, şi Nick ar fi procedat în acelaşi mod! Extrasolarul se găsea aici, în sistemul lor; cineva trebuia să-l contacteze. Dacă ar fi dat bir cu fugiţii, Brennan ar fi recunoscut că nu se putea descurca într-o asemenea situaţie.

Nici chiar familia nu l-ar fi putut opri. Erau centurani şi-şi puteau purta singuri de grijă.

Regret însă că n-a dat bir cu fugiţii, se gândi Nick şi degetele lui răpăiră nervoase pe tăblia biroului.

* * *

Brennan se afla singur într-un spaţiu restrâns.

Fusese un drum îngrozitor, înspăimântător. Extrasolarul sărise în spaţiu, purtând balonul în care se găsea el, îl echilibrase, lipindu-l de corpul lui, şi folosise pistolul direcţional. Merseseră aşa vreo douăzeci de minute. Când ajunseseră la ultimul modul al navei, bărbatul era aproape sufocat.

Şi-I amintea pe alien atingând fuzelajul cu un instrument bont, apoi trecuseră amândoi printr-o suprafaţă vâscoasă care aducea cu metalul, indiferent din ce parte ar fi fost privită. Alienul deschisese sacul, utilizând acelaşi dispozitiv tip fermoar, apoi se răsucise, sărise şi dispăruse prin perete, în vreme ce Brennan continua să se rostogolească neajutorat în interior.

Aerul avea acelaşi iz ca în cabină, parcă niţel mai pătrunzător. Brennan inhala în înghiţituri adânci, gâfâite. Extrasolarul abandonase sacul-balon, care plutea acum spre bărbat, aidoma unei fantome transparente, ameninţător şi ispititor, şi centuranul începu să râdă, un sunet dureros, aproape ca un suspin.

Privi în jur.

Lumina era mai verzuie decât tuburile luminescente cu care se obişnuise. Singurul spaţiu gol era cel în care plutea acum, având dimensiunile cabinei sale din naveta-solo. În dreapta, se zăreau nişte lăzi cubice, dintr-un material ce părea lemn — în tot cazul, ceva de origine vegetală. În stânga, un obiect paralelipipedic masiv, cu capac, foarte asemănător unei lăzi frigorifice mari. Deasupra şi în jurul acestuia, perete curb.

Aşadar, avusese dreptate. Modulul de forma unei picături era cala navei. Cu toate acestea, jumătate din spaţiul său continua să-i fie inaccesibil.

Iar peste tot se simţea acelaşi iz aparte, aidoma unui parfum necunoscut. În cabina extrasolarului, mirosul fusese mai degrabă animalic, aparţinând alienului. Aici lucrurile stăteau altfel.

Dedesubtul său, înapoia unei plase grosolan ţesute, existau un soi de rădăcini galbene. De altfel, observă Brennan, ele ocupau majoritatea calei. Bărbatul se propulsă într-acolo şi se prinse de plasă, ca să se apropie mai mult.

Izul deveni copleşitor. Niciodată nu mirosise, nu-şi imaginase, nu visase ceva similar.

Arătau într-adevăr ca nişte rădăcinoase: o combinaţie între un batat şi o bucată din rădăcina curăţată a unui arbust. Erau scurte, lătăreţe şi fibroase, ascuţite la un capăt şi parcă retezate cu cuţitul la capătul opus. Brennan strecură două degete prin plasă, prinse una, încercă s-o scoată prin ochiurile plasei, dar nu izbuti.