Elinor dădu neputincioasă din umeri.
- 311
— Nu po(i decît să speri c-o să obţină ceea ce urmăreşte şi în curînd o să se sature.
Era un răspuns firesc; Marjorie însă îl găsi cam cinic, brutal şi crud.
Familia Quarles ocupa la Londra o locuinţă pitorească; pe vremuri clădirea făcuse parte dintr-un şir de grajduri situate într-o alee dosnică din cartierul Belgravia. întîi treceai pe sub o arcadă. La stingă se ridica abrupt un zid tencuit, de culoare cafeniu-deschis, fără ferestre, căci proprietarii refuzaseră să vadă condiţiile jalnice de cazare ale servitorilor. în dreapta se întindea un şir de grajduri joase, cu un singur etaj, cuprinzînd camerele de locuit şi ocupate acum de imense automobile Daimler; la etaj locuiau familiile şoferilor. Aleea se înfunda într-un zid, deasupra căruia se vedeau trernurînd în vînt platanii din grădinile cartierului Belgravia. Acest zid umbrea intrarea în casa familiei Quarles. Situată între grădini şi aleile rar locuite, căsuţa era foarte liniştită. Nu-i deranjau decît sosirea şi plecarea maşinilor, iar uneori ţipetele unui copil mic.
— Din fericire însă, remarcase Philip, oamenilor bogaţi le dă mîna să-şi cumpere maşini care nu fac zgomot.
Combustia internă a motorului e unul din factorii care contribuie la controlul naşterilor. Aţi auzit vreodată de un şofer cu opt copii?
Remiza care adăpostise odinioară trăsurile fusese contopită cu grajdurile într-un singur salon, foarte spaţios.
Două paravane lăsau impresia că odaia e împărţită. La intrare, în spatele paravanului din dreapta, se afla o mare parte a salonului, cu scaune şi o sfoară, dispuse în jurul căminului. Paravanul din stînga ascundea masa de sufragerie şi intrarea într-o mică bucătărie. O scară urca de-a curmezişul unuia din pereţi spre dormitoare.
Perdele de creton galben dădeau iluzia luminii soarelui, care nu pătrundea niciodată prin ferestrele orientate spre nord. în cameră se aflau multe cărţi'. Deasupra căminului atîrna portretul lui Elinor, tînără, pictat de bătrînul Bidlake.
Philip stătea culcat pe sofa cu o carte în mînă.
„Raportul domnului Tate Regan despre masculii paraziţi pigmei, din_ trei specii ale peştilor cerativizi, e cu totul remarcabil. în regiunile arctice, ceratias holbolli, o femelă lungă cam de vreo .douăzeci de centimetri, transportă
pe suprafaţa ventrală doi peşti masculi lungi fiecare cam de vreo şase centimetri. Regiunea botului şi a bărbiei, la masculii pitici, e ataşată permanent unei papile de pe femelă, iar vasele de sînge 312
ale celor doi peşti comunică între ele. Masculul nu are dinţi; gura îi e inutilă; canalul alimentar a degenerat. La specia photocarynm spiniceps, femela, lungă cam de şase centimetri şi jumătate, poartă în vîrful capului, în faţa ochiului ei drept, un mascul, mai lung de un centimetru. La specia edriolychus schimdti, dimensiunile sînt aproape aceleaşi ca în ultimul caz, iar femela transportă masculul pigmeu răsturnat pe suprafaţa bronchiilor interioare."
Philip lăsă cartea din mînă, căută în buzunarul de la piept şi îşi scoase stiloul şi carnetul de notiţe. „Femelele din specia cerativizilor, scrise el, transportă, lipiţi pe trupul lor, masculi parazitari, de dimensiuni pitice. Trebuie subliniată comparaţia izbitoare cu Waiter aiergînd după Lucy. Cum ar arăta o astfel de scenă într-un acvariu? N-ar fi rău să se ducă împreună cu un prieten, om de ştiinţă, care să le arate femelele din specia cerativizilor şi soţii lor. Crepusculul, peştii, iată un decor perfect." Era pe punctul să pună din nou carnetul în buzunar, cînd îi veni altă idee. Redeschise carnetul. „Să presupunem că-i vorba de acvariul din Monaco; aş descrie Monte Carlo şi întreaga Rivieră prin comparaţie cu monştrii marini de la mare adîncime." îşi aprinse o ţigară şi continuă
lectura.
Se auzi o bătaie scurtă în uşă,. Se sculă şi deschise. Era Elinor.
— Ce după-amiază îngrozitoare! spuse ea şi se lăsă într-un fotoliu.
■%■
— Ei, ce noutăţi ai de la'Marjorie? întrebă el.
— Nici un fel de noutăţi, suspină ea, şi îşi scoase pălăria. Sărmana, niciodată n-am văzut-o atît de jalnică. îmi pare sincer rău de ea.
— Ce-ai sfătuit-o să facă?
— Nimic. Ce poate să facă? Ce face Waiter? îl întrebă ea. Ai avut ocazia să joci rolul tatălui de categorie grea?
— Să zicem, de categorie mijlocie. L-am convins să vină la Chamford împreună cu Marjorie.
— Serios? Asta-i o adevărată victorie.
— Nu-i chiar o victorie, cum îţi închipui. N-am avut cu cine să mă lupt. Lucy pleacă la Paris sîmbăta viitoare.
— Să sperăm că va rămîne acolo. Sărmanul Walter!
— Da, sărmanul Walter.
— Trebuie să-ţi spun însă ceva despre peştii cerativizi. îi >ovesti. — Intr-o bună zi, încheie el, va trebui neapărat să scriu un Best/ar modern. Ce lecţii moralizatoare! Dar, spune-mi, ce race Everard? Eram să uit că
l-ai văzut.
313
— Fireşte, n-ai fi putut să uiţi, spuse ea dispreţuitor.
— Serios? Nu văd de ce.
— Nu? Fireşte că nu vezi de ce.
— M-ai dat gata, spuse Philip cu o umilinţă ironică. Se lăsă tăcere.
— Everard e îndrăgostit de mine, spuse Elinor, în cele din urmă, fără să se uite la soţul ei, şi cu vocea cea mai plată şi mai banală cu putinţă.
— Şi e o noutate? întrebă Philip. Ştiam că e un vechi admirator.
— Vorbesc foarte serios, continuă Elinor. Foarte serios. Aşteptă neliniştită comentariul lui. Răspunsul sosi după o scurtă pauză.
— Asta ar trebui să fie mai puţin amuzant.
Mai puţin amuzant! Nu putea să priceapă? la urma urmei nu era prost. Sau poate că înţelegea şi se prefăcea că nu înţelege; sau poate că se bucura în secret că Everard o iubeşte. Ori poate la mijloc nu era decît indiferenţa lui care-l orbea. Nimeni nu pricepe ceea ce nu simte. Philip n-o putea înţelege, 'fiinHca* nu simţea^că'""ea7~Eră~perfect convins că şi ceilalţi oameni erau înzestraţi cu aceeaşi judecată călduţă şi cumpătată ca a lui.
— îmi place totuşi, spuse ea tare, cu o ultimă încercare disperată de a stîrni în sufletul lui Philip măcar umbra unui sentiment de afecţiune pentru ea. „Dac-ar fi gelos, trist sau furios, aş fi atît de. fericită, i-aş fi atît de recunoscătoare!" — îmi place foarte mult, continuă ea cu vocea tare. Are ceva care te atrage. O înfăcărare, o violenţă. .
Philip rise.
— De fapt, e tipul irezistibil al omului cavernelor.
Cu un mic suspin, Elinor se ridică, îşi luă pălăria şi geanta şi aplecîndu-se peste fotoliul soţului ei îl sărută pe frunte, ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun; se întoarse şi, fără să spună un cuvînt, urcă scările spre dormitor.
Philip îşi reluă cartea. „Bonnellia viridis, citi el, e un vierme foarte răspîndit în Marea Mediterană. Femela are corpul lung cît o prună, cu un apendice în formă de trompă, bifid la capăt, subţire ca un filament ce se poate contracta uşor, şi lung de vreo şaizeci de centimetri. Masculul e însă microscopic şi trăieşte în ceea ce se poate numi canalul reproductiv (un nephhdium modificat) al femelii. Nu are gură şi existenţa lui depinde de ce poate absorbi, ca parazit, prin pereţii ciliari ai canalului. ."