Philip lăsă din nou cartea jos. Se întrebă dacă n-ar trebui să urce şi să vorbeasacă cu Elinor. Era sigur că ea nu se va
314
îndrăgosti niciodată de Everard. Poate însă că n-ar trebui să fie atît de sigur. Elinor păruse cam tulburată. Poate că se aşteptase ca el să spună cît de mult o iubeşte, cît ar fi de nenorocit, de furios dacă ea ar înceta să-l mai iubească. Exact cuvintele pe care aproape că nu le putea rosti. în cele din urmă se hotărî să ■nu urce. Are să
aştegte să vadă ce se întîmplă; are să amîne discuţia pe altă dată. îşi continuă lectura despre bonellia viridis.
Capitolul XXII
Din însemnările lui Philip Quarles
„Astăzi, acasă la Lucy Tantamount, am fost victima unei asociaţii de idei foarte ciudate. Ca de obicei, Lucy semăna cu tricolorul francez; albastră în jurul ochilor, cu o gură stacojie, iar restul feţei de un alb cadaveric, pe fondul părului ei strălucitor şi de un negru metalic. Am făcut un fel de glumă. Lucy a ris, a deschis gura, şi atunci am văzut că limba şi gingiile erau mult mai deschise la culoare decît buzele rujate (am simţit un şoc ciudat şi înspăimîntător, un fel de groază şi de uimire), căci păreau, prin contrast, livide şi albe. Apoi fam nici o legătură, am revăzut crocodilii sfinţi din grădinile palatului de la Jaipur, cînd ghidul indian le aruncă bucăţi de carne; aveau cerul gurii la fel de alb, de parcă ar fi fost căptuşit cu o rneşină bej, uşor apretată. Iată aşadar cum lucrează
mintea omenească! Şi mai ai pretenţii intelectuale! Poate. Dar ce ocazie nesperată pentru romanul meu. Am să-
mi încep cartea cu un astfel de episod. Eroul meu, asemănător lui Walter, o face pe sirena lui, asemănătoare lui Lucy, să rîdă şi imediat (e îngrozit, deşi continuă, poate tocmai din cauza aceasta, să o dorească şi mai mult, aproape cu perversiune), are imaginea acelor crocodili dezgustători, pe care îi văzuse cu o lună în urmă în India.
Realizez astfel atît nota de straniu, cît şi cea de fantastic. Totul devine neverosmil dacă smulgi crusta de banalitate evidentă aşternută peste obiceiurile noastre. Fiecare eveniment şi obiect conţine în sine o infinitate de adîncimi scufundate în alte adîncimi. Nimic nu e în fond ceea ce pare — sau mai degrabă fiecare lucru seamănă
cu milioane de alte lucruri. Toată India i se derulează rapid, ca un film, prin minte, iar ea ride şi îşi arată — ea, fiinţa frumoasă, pe care o iubeşte, după care tînjeşte, pe care o doreşte cu pasiune — gingiile şi cerul gurii ei de crocodil, oribil de livide."
316
„Muzicalitatea ficţiunii. Nu însă în maniera simbolistă, subordonînd sensurile sunetului (Pleuvent Ies blpus baisers des astres taciturnes,1 simple grosolănii), ci pe o scară mai mare, în eşafodaj. Meditaţie asupra lui Beethoven. Schimbarea modurilor, trecerile abrupte. (Nota de majestuos alternînd cu cea de glumă, ca, de pildă, în prima mişcare a Quartetului în si bemol major. Nota comică prevesteşte brusc solemnităţile uimitoare şi tragice ale scherzo-ului din Quartetul în do diez minor.) Şi mai interesante sînt modulaţiile, nu numai de la o cheie la alta, ci şi de la un mod la altul. Se anunţă o temă, ce e apoi dezvoltată, schimbată, deformată
inperceptibil, pînă ce, încă de recunoscut, se transformă complet. în succesiunea variaţiilor, procesul e dus şi mai departe. De pildă, acele variaţii incredibile asupra unei melodii de Diabelli2. întreaga gama a gîndurilor şi sentimentelor, legată organic cu melodia ridicolă a unui vals oarecare. Cum descrii astea într-un roman?
Trecerile abrupte sînt destul de uşoare. N-ai nevoie decît de un număr suficient de personaje," şi paralel de acţiuni contrapunctate. în timp ce Jones îşi omoară nevasta, Smith plimbă căruciorul cu copilul în parc. Alternezi temele. Modulaţiile şi variaţiile sînt mai interesante, deşi mult mai dificile. Un romancier reuşeşte să modeleze, redublînd situaţiile şi personajele. Arăţi cum mai multe persoane se îndrăgostesc sau mor sau se roagă în feluri diferite — lipsa de asemănare rezolvînd aceeaşi problemă. Sau viceversa, oameni asemănători confruntaţi cu probleme diferite. Poţi astfel să modulezi prin toate aspectele temei tale, să scrii variaţii în orice număr de moduri diferite. Altă cale: romancierul îşi poate asuma privilegiul de creator — ca Dumnezeu — şi îşi alege pentru a le examina întîmplările din povestire în aspectele lor variate — emotiv, ştinţific, economic, religios, metafizic etc. Va modula de la un aspect la altul — de la aspectul estetic la cel fizico-chimic al lucrurilor, de la aspectul religios la cel pshiologic sau financiar. S-ar putea însă ca astfel autorul să-şi impună voinţa în mod prea tiranic. Aceasta e părerea unora. Dar e oare •jevoie ca autorul să fie atît de retras? Părerea mea e că am ievenit excesiv de scrupuloşi în privinţa acestor manifestări personale."
'2 Plouă sărutările albastre ale astrelor taciturne (fr.) Antonio Diabelli (1781—1858), compozitor vienez şi editor de partituri Muzicale.
317
„Plasează un romancier într-un roman; va servi ca pretext generalizărilor estetice, care ar putea fi interesante —
cel puţin pentru mine. E de asemenea util pentru o experienţă. Extrase din opera sa pot ilustra alte căi posibile sau imposibile pentru a scrie o povestire. Şi dacă-l pui să povestească ca şi ţine fragmente din aceeaşi povestire, poţi să faci variaţii pe această temă. Dar de ce să pui un singur romancier în roman? De ce nu şi un al doilea în romanul lui? Şi un al treilea în romanul celui de-al doilea? Şi aşa mai departe, la infinit, ca în reclamele de
«C^iaker Oats», unde e desenat un quaqer ţinînd în mînă o cutie cu fulgi de ovăz, pe care se află desenul unui alt quaqer cu altă cutie cu fulgi de ovăz, pe care se află desenul unui alt quaker cu o altă cutie de ovăz, pe care etc, etc. Cam pe la a zecea imagine ai putea să obţii un romancier ce îşi povesteşte romanul cu ajutorul simbolurilor algebrice, sau în termeni de presiune arterială, puls, secreţia glandelor interne şi a duratei reacţiilor."
„Romanul de idei. Caracterul fiecărui personaj trebuie implicat, pe cît e cu putinţă, în ideile pe care la propagă.
Atît timp cît teoriile sînt raţionalizări ale sentimentelor, instinctelor şi dispoziţiilor sufleteşti, lucrul e posibil.
Defectul principal al romanului de idei e că trebuie să scrii despre oameni care au de exprimat idei — ceea ce exclude cam 99 la sută din rasa umană. De aceea, romancierii adevăraţi şi înnăscuţi nu scriu astfel de cărţi. Eu însă n-am avut niciodată pretenţia că sînt un romancier înnăscut."
„Marele defect al romanului de idei ţ de a fi o combinaţie artificială. E obligatoriu să fie aşa, fiindcă oamenii care pot expune automat noţiuni perfect formulate nu sînt cu totul reali; au ceva cam monstruos, iar convieţuirea cu monştrii devine cu timpul plictisitoare."
„Cred că instinctul de acaparare are mai mulţi pervertiţi decît instinctul sexual. Cel puţin mie oamenii mi se par mult mai preocupaţi de bani decît de amorurile lor. Ce meschinărie uluitoare întîlneşti tot timpul, mai ales printre cei bogaţi! Şi ce
318
risipă fantastică! Ambele trăsături se găsesc reunite deseori în aceeaşi persoană. Există apoi avarii, cei care tezaurizează, cei care sînt complet şi aproape neîncetat obsedaţi de bani. Nimeni nu este urmărit tot timpul în acelaşi fel de impulsul sexual — pentru că în problemele de ordin sexual poate să existe, bănuiesc eu, o satisfacţie psihologică, în timp ce atunci cînd e vorba de bani ea nu există. Cînd trupul e sătul, mintea nu se mai gîndeşte la hrană sau la ferriei. Dar foamea după bani şi obiecte e aproape exclusiv mintală. Aici nu poate să