existe o satisfacţie fizică. Ea ar explica excesele şi perversiunile spiritului de acaparare. Trupurile noastre aproape că silesc instinctul sexual să se comporte firesc. Perversiunile trebuie să devină violente mai înainte ca să poată subjuga tendinţele psihologice normale. Cînd însă e vorba de spiritul de acaparare nu există un organ care să controleze şi nici un trup care să fie deviat din circuitul deprinderilor psihologice. Cea mai slabă tendinţă
de perversiune se manifestă imediat. Dar poate cuvîntul «perversiune» nu are sens în acest context, căci perversiunea implică existenţa unei norme de la care deviază. Care e norma de la care deviază spiritul de acaparare? Se presupune că este vorba de o medie perfectă — dar e oare aceasta adevărata normă statistică? M-aş considera oarecum «hipoacaparator», mai puţin interesat în general de bani şi de bunuri decît media obişnuită
a oamenilor? Illidge ar spune despre mine că fenomenul se datoreşte în întregime faptului de-a fi crescut într-o lume unde banii se cîştigă uşor. E poate, parţial, adevărat. Nu cred însă că în întregime. Gîndiţi-vă cît de numeroşi sînt oamenii născuţi bogaţi» a căror singură preocupare o constituie stringerea banilor. Nu, spiritul meu
«hipoacaparator» e atît ereditar, cît şi dobîndit. în orice caz, nu manifest nici un fel de interes pentru proprietate şi nici nu simpatizez sau înţeleg pe cei care au astfel de preocupări. Nici un personaj cu trăsături predominant acaparatoare nu a apărut în vreuna din povestirile mele. E un defect, căci oamenii cu spirit de acaparare sînt fireşte foarte ăspîndiţi în viaţa de toate zilele. Mă îndoiesc însă că aş putea e interesant un astfel de personaj, dat fiind că pe mine nu mă interesează pasiunea de a acapara. Balzac putea s-o facă; împrejurările şi ereditatea îl siliseră să fie foarte preocupat de ni. Dar cînd un lucru te plictiseşte, poţi deveni şi tu plictisitor Clnd scrii despre el."
Capitolul XXIII
Masa de scris se afla sub fereastră. întunecată de aerul plin de fum din Sheffield, o rază de soare, galbenă şi vîscoasă, lumina un colţ al mesei şi o parte din covorul roşu cu flori, Everard Webiey scria o scrisoare. Peniţa îi aluneca iute pe hîrtie. Executa totul repede şi hotărit.
„Dragă Elinor, scria el, de profundis clamavi, ad;că te chem din adîncurile acestui dormitor dezgustător de hotel şi chiar din adîncurile şi mai mari ale acestei campanii politice din nordul ţării. (Scria I-urile', ca şi cum litera ar fi fost o coloană — o coloană dreaptă şi puternică cu două liniuţe transversale, sus şi jos, reprezentînd vîrful şi baza ei. Liniile care tăiau litera I erau trase ferm.) Nu cred însă că mă asculţi. Am avut întotdeauna o mare simpatie pentru sălbaticii care-i trag o bătaie zdravănă zeului lor dacă acesta nu le satisface rugăciunile sau nu răspunde la sacrificii. Anglia aşteaptă astăzi ca fiecare zeu să-şi facă datoria. Iar dacă nu şi-o face, ei bine, cu atît mai rău pentru el, căci are să simtă pe spinare biciul cu nouă cozi. Adoraţia societăţii moderne pentru un inefabil îndepărtat, ale cărui acţiuni nu are nimeni dreptul să le critice, mi se pare condamnabilă. Ce sens are un contract cu cineva, atît timp cît îl poate călca cînd vrea, fără ca să-i poţi cere socoteală? Femeile au ajuns la fel ca zeii. Nu le poţi trage la răspundere. N-ai voie să le sileşti să-şi îndeplinească datoria faţă de cei ce le adoră, sau să-şi respecte partea ce le revine în contractul firesc dintre sexe. Eu scriu şi implor. Dar, întocmai ca zeul de ultima modă al filozofiilor moderne şi al teologiilor cu idei largi, tu nu asculţi. Şi nu mi se îngăduie să iau măsuri de represalii; e de prost gust să baţi zeul care te-a trădat. Nu se practică aşa ceva. Te previn, cu toate acestea, că întro bună zi am să încerc excelentele metode de odinioară. Am să pun la cale un fel de răpire a Sabinelor; ce-o să se intîmple atunci cu superioritatea ta
1 In limba engleză, persoana întîi singular, I, se scrie întotdeauna cu majusculă.
320
inefabilă şi distantă? Dac-ai şti cît te urăsc fiindcă mă sileşti să te iubesc atît de mult! E o nedreptate strigătoare la cer să primeşti de la mine atîta dragoste, atîta pasiune şi să nu dai nimic în schimb! Şi nici măcar nu eşti aici ca să primeşti pedeapsa meritată! A trebuit să mă răzbun pe derbedeii care ne tulbură întrunirile. Noaptea trecută am participat la o bătaie zdravănă. Urlete, huiduieli şi un cor care cînta Internaţionala. Dar i-am dat gata. într-o clipă. A trebuit să învineţesc ochiul unuia dintre conducătorii lor. Nefericitul! Plătea răutăţile tale. Era ţapul tău ispăşitor. Căci, de fapt, luptam împotriva ta. Dacă n-ai fi fost tu, n-aş fi lovit deloc cu atîta sălbăticie, şi e probabil că n-aş fi ieşit învingător din încăierare. Aşa că, indirect, îţi datorez victoria, pentru că îţi rămîn, cum se cuvine, recunoscător. Dar cu un alt prilej n-am să mai am la îndemînă comunişti pe care să mă răzbun. Lupta următoare va fi dusă împotriva adevăratului duşman — adică împotriva ta. Aşa că fii atentă, draga mea. Am să
încerc să mă abţin şi să nu-ţi învineţesc un ochi, deşi la repezeală nu se ştie niciodată ce se poate întîmpla. De ce eşti atît de rece, de distantă şi de inertă? De ce te fereşti de mine? Mă gîndesc la fine tot timpul cu insistenţă.
Gîndul mă urmăreşte mereu. E ascuns, aţipit, în locurile şi în obiectele cele mai ciudate, gata ca la porunca vreunei asocieri întîmplătoare să se repeadă la mine din ascunzătoarea lui. Mă obsedează ca o conştiinţă
vinovată. Dacă eu. ."
Cineva bătu la uşă. Intră Hugo Brockle. Everard se uită la ceas, apoi la Hugo. Expresia îi deveni ameninţătoare.
— De ce ai întîrziat atît? întrebă el cu o voce îngrozitor de calmă.
Hugo se înroşi.
— Nu mi-am dat seama că-i tîrziu.
Era foarte adevărat. Luase masa de prinz cu familia Upwich, la douăzeci de mile peste landă. Polly Logan stătea cu ei. După masă, bătrînul Upwich împreună cu alţii plecaseră să joace o partidă de golf pe terenul din parc.
Polly, din fericire, nu juca golf. O invitase la o plimbare prin pădure, de-a lungul riului. ^um să-şi dea seama că trece timpul?
— îmi pare rău, adăugă el.
— Aşa şi sper, răspunse Everard, şi calmul său trăda o "olenţă ascunsă. Ţi-am spus să te întorci la cinci, iar acum e
Sase şi un sfert. Cînd mă întovărăşeşti în interesul organizaţiei ••tnglezii liberi", te afli sub disciplina militară.
Ordinele mele trebuiesc ascultate, pricepi? Pricepi? insistă el. Hugo dădu ruşinat din cap.
321
— Acum du-te şi vezi dacă toate aranjamentele pentru întrunirea de astă-seară sînt în regulă. Şi nu uita, ce s-a întîmplat să nu se mai repete. Data viitoare n-ai să mai scapi aşa uşor.
Hugo închise uşa după el. Deodată, toată furia se şterse de pe faţa lui Everard. Credea în eficacitatea metodei de a-şi speria din cînd în cînd subordonaţii. Ştia că jgţfp'q c n ^rmă excelentă. atîţa_vrerne cît nu te Irigi stăpînit 4p pri F1 ou se lasă niciodată. "Bietul Hugo! Everard zîmbi în sinea lui şi îşi continuă scrisoarea. Peste zece minute Hugo intră din nou şi-i spuse că cina era gata. întrunirea avea loc la opt, trebuiau să mănînce foarte devreme.