„Quai Voltaire
Aşadar, Philip Quarles urmează să se stabilească la ţară şi să devină ceva între Mrs. GaskelP şi Knut Hamsun3.
Asta e deci. . E bine că cineva mai poate avea iluzii. în orice caz, nu se poate plictisi în satul lui mai rău decît mă
plictisesc eu aici. Ce limitate sînt distracţiile! Aseară, împreună cu Tim şi Eileen, care par să se fi împăcat, am mers să vedem focurile de artificii, apoi la unul din acele localuri unde plăteşti o sută de franci pentru privilegiul de-a privi nişte orgii (cu măşti pe faţă — singurul lucru nostim), şi dacă ai chef, să şi participi. O lumină scăzută, ca la biserică, cămăruţe foarte mici, separate, divane şi o largă desfăşurare promiscuă de ceea ce francezii numesc amour. Bizară şi grotescă, deşi teribil de deprimantă şi atît de medicală. Un fel
' Dorinţă, poftă, dispoziţie (fr.).
2 Elisabelh Gaskell (1810—1865), romancieră engleză. A descris în romanele ei viaţa în satele din Anglia.
3 Knut Hamsun (1859—1952), scriitor realist norvegian. A primit în anul 1920 Premiul Nobel pentru literatură.
338
de amestec între clovni foarte proşti şi o sală de operaţie. Tim şi Eileen au insistat să rămîn. Le-am spus că prefer să fac o vizită la morgă şi i-am lăsat acolo. Sper că s-au distrat. Dar ce plictiseală, ce plictiseală desperată şi nesfirşită. Mi-am închipuit otdeauna că Heliogobal' era un tînăr foarte rafinat. Acum însă am înţeles ce-l distra şi mi-am dat seama că trebuie să fi avut o minte de copil mic, cu totul infantilă" Din nenorocire, în Unele probleme sînt complet matură. Săptămîna viitoare, am de gînd să plec la Madrid. Precis că are să fie groaznic de cald. Mie însă îmi place canicula. într-un cuptor simt că înfloresc. (Un fel de destăinuire semnificativă în privinţa moralităţii mele speciale, nu?) De ce nu vii cu mine? Vorbesc serios. Sînt convinsă că poţi pleca. Asasinează-l pe Burlap şi vino să faci pe excursionistul ă la Maurice Barres2 Du sang, de la volupte et de la mort. Momentan mă
simt oarecum însetată de sînge. Spania mi s-ar potrivi. între timp am să mă interesez cînd e sezonul luptelor cu tauri. Arena te scîrbeşte, şi chiar setea mea de sînge nu este atît de aprinsă încît să mă bucur văzînd cai de birjă
cu maţele scoase. Spectatorii sînt însă miminaţi. Douăzeci de mii de frissons1 sadici şi simultani. Cu totul remarcabil. Trebuie neapărat să vii, scumpul meu Walter. Spune da. Insist. Lucy."
-„ Quai Voltaire
A fost prea drăguţ din partea ta, dragă Walter, să faci imposibilul să vii în Spania. Aş fi dorit, măcar o dată, să nu fi luat prea în serios envie-\A meu de moment. Madridul a ieşit din discuţie^ cel puţin deocamdată. Dacă am să
mă răzgîndesc, te anunţ. Intre timp, rămîn la Paris. în grabă. L."
, Hehogobal (205—222), împărat roman, celebru prin viaţa sa desfrinată. s Maunce Barres (1862—1923), scriitor francez. Notele sale de drum din ' paU- .' Publicate sub titlul Despre singe, voluptate şi moarte.
Capitolul XXVI
Din însemnările lui Philip Quarles
„L-am găsit pe Rampion posac şi enervat, fără motiv, şi în consecinţă de un pesimism foarte liric şi violent «Dau încă zece ani din vată condiţiilor actuale», a spus el după ce a trecut în revistă ororile lumii moderne. «Va urma apoi cea mai înfiorătoare şi mai sîngeroasă explozie care a existat vreodată.» A profetizat războiul între clase, războiul între continente, fărîmiţarea definitivă şi catastrofală a societăţii noastre, deja îngrozitor de instabilă.
«Nu este o perspectivă prea plăcută pentru copiii noştri, am spus eu. Noi cel puţin am profitat de aproape treizeci de ani, pe cînd ei au să crească doar pentru a apuca Judecata de apoi.» «N-ar fi trebuit să-i aducem pe lume», a răspuns el. Am pomenit de acei melanezieni despre care a scris Rivers1, care au refuzat să mai facă copii după ce albii i-au jefuit de religia şi civilizaţia lor tradiţională. «Acelaşi proces a avut lec şi în Occident, am spus eu, dar mai lent. Nu o sinucidere bruscă a rasei, ci o descreştere treptată a naşterilor. Treptată, fiindcă în cazul nostru otrava civilizaţiei moderne a infectat mai lent oamenii. Procesul ţine de mult, dar noi de-abia acum am început să
ne dăm seama că sînte'm otrăviţi. Iată de ce am încetat să mai dăm viaţă copiilor." Sufletele melanezienilor au fost ucise brusc, aşa că nu şi-au mai putut da seama ce se petrece cu ei. Atunci au hotărit, aproape de la o zi la alta, că rasa lor nu mai merită să trăiască» «Otrava nu mai e lentă, ea acţionează din ce în ce mai rapid.» «Ca şi în cazul arsenicului, efectele sînt cumulative. După un timp oarecare începi să galopezi spre moarte.» «Naşterile s-ar fi rărit considerabil dacă oamenii şi-ar fi dat seama. Asta e, copiii noştri vor trebui să se descurce singuri.»
«Iar între timp, am spus eu, trebuie să ne purtăm ca şi cum lumea noastră ar ţine la infinit — învăţîndu-i bunele maniere, gramatica latină etc. Tu ce faci cu copiii tăi?» «Dac-ar fi după mine nu i-aş învăţa nimic. I-aş lăsa de capul
Wiltiam Halse Rivers (1864—1922), psiholog, fiziolog şi antropolog englez.
340
la ţară, la o fermă, şi le-aş spune să se distreze. Şi, dacă nu 'esc sg se distreze singuri, le-aş da otravă de şoareci.»
«Cam rtopjC; ca program de educaţie, nu?» «Ştiu! Blestamaţii trebuie sâ ajungă savanţi şi gentlemen-i,- dă-i naibii!
Acum douăzeci de ani m-aş fi opus să-i las să devină gentlemeni. Mi-aş fi crescut copiii ca pe nişte ţărani.
Clasele care muncesc au devenit la fel de rele ca şi celelalte. Nu-s decît o proastă imitaţie a burgheziei şi în unele cazuri şi mai rele decît originalul. Aşa că, la urma -urmei, copiii mei sînt crescuţi ca gent/emen-i. Şi ca savanţi.
Ce tîmpenie!» Mi s-a plîns că ambii lui copii au o pasiune pentru maş;nj — automobile, trenuri, aeroplane, radiouri. . «E o boală molipsitoare, ca şi variola. Pasiunea pentru moarte pluteşte în •aer. O respiră şi se contaminează. încerc să-i conving să le placă altceva. Nu vor să mă asculte. Nu-i interesează decît maşinile. S-au contaminat de pasiunea morţii. Ca şi cum tineretul ar fi foarte hotărit să ducă lumea de ripă — mai întîi s-o mecanizeze pînă ajunge la pragul nebuniei, apoi la cel al Crimei. N-au decît, proştii dracului! E umilitor însă, teribil de umilitor ca fiinţele omeneşti să aducă lucrurile în halul ăsta. Viaţa ar fi putut fi atît de frumoasă, dacă
oamenii ar fi vrut. Da, odinioară viaţa a fost frumoasă, cred eu. Acum însă a ajuns o isterie, o moarte violent galvanizată, iar oamenii, prin salturi dezordonate ca şi printr-un tărăboi infernal, încearcă să se convingă că, de fapt, nu e vorba de moarte, ci de cel mai violent fel de viaţă cu putinţă. Gîndeşte-te, de pildă, la New York! la Berlin! Ferească Dumnezeu! Lasă-i să se ducă dracului, dacă aşa vor. Mie nu-mi pasă.» Nenorocirea e însă că