care condiţionează poziţia unui om în societate e mai importantă decît omul întreg, sau, mai degrabă, că ea constituie omul întreg, tot restul fiind lipsit de importanţă sau chiar (întrucît partea fizică, intuitivă, instinctivă şi emotivă din om nu contribuie în mod apreciabil la dştigul banilor sau la parvenirea într-o lume industrializată) nociv şi silnic. Inculţii din societatea noastră modernă şi industrializată au toate defectele intelectualului şi nici una din calităţile lui compensatoare. Neintelectualii la care mă gîndesc sînt fiinţe foarte diferite. Aţi mai putea întîlni cîţiva dintre ei în Italia (deşi probabil că fascismul i-a transformat între timp pe toţi în imitaţii proaste de americani şi prusieni); puţini poate în Spania, în Grecia; în Provenţa. Nicăieri în altă parte, în Europa modernă.
Probabil că acum trei mii de ani erau destul de mulţi. însă eforturile combinate ale lui Platon şi Aristotel, Isus, Newton şi ale marii finanţe i-au transformat pe descendenţii lor în burghezia şi proletariatul modern. Lucrul evident la care intelectualul se întoarce, dacă ajunge pînă la el, nu e fireşte acelaşi şi pentru un neintelectual.
Pentru aceştia din urmă lucrul evident e viaţa însăşi, iar lucrul evident regăsit la capătul drumului nu-i decît ideea acestei vieţi. Nu sînt mulţi cei care pot pune carne şi oase pe o idee, transformînd-o în realitate.
Intelectualii care, ca
344
Rampion,
nu au nevoie să se întoarcă la lucrurile evidente.
rocrna' fiindcă au crezut în ele şi au trăit pe baza lor, ducînd paralel şi o viaţă spirituală, sînt încă şi mai rari.
Compania lui Rampion mă cam indispune, căci mă face să înţeleg marea prăpastie care desparte conştiinţa lucrurilor evidente de trăirea lor efectivă. Şi vai, cîte greutăţi ai de întîmpinat cînd vrei să treci acea prăpastie!
înţeleg acum de ce marele farmec al vieţii intelectuale — viaţa devotată erudiţiei, cercetărilor ştiinţifice, filozofiei, esteticii, criticii — constă în uşurinţa ei. E o substituire de simple scheme intelectuale în locul complexităţilor realităţii; o substituire a morţii calme şi oficiale în locul frămîntatelor clipe ale vieţii. E
incomparabil mai uşor să ştii multe, să spunem, în domeniul istoriei artei şi să ai cele mai adinei idei asupra metafizicii şi sociologiei, decît să cunoşti personal şi intuitiv amănunte despre cei din jurul tău, să ai legături mulţumitoare cu iubitele şi prietenii tăi, cu nevasta şi copiii tăi. Viaţa e mult mai grea decît limba sanscrită, chimia sau, ştiinţele economice.' Viaţa intelectualului e un joc de copii; iată de ce intelectualii tind să devină
puerili, apoi imbecili şi, în sfîrşit, aşa cum demonstrează limpede istoria politicii şi industriei din ultimele secole, ţicniţi, cu idei criminale sau fiare. Funcţiile refulate nu mor, ci se deteriorează, se gangrenează, se întorc la primitivism. între timp însă e mult mai uşor să fii un intelectual pueril, un ţicnit sau o fiară decît să fii un om matur, echilibrat. Iată de ce (printre alte motive) se simte şi o atît de mare nevoie de educaţie superioară. Goana după cărţi şi universităţi e ca o goană după băutură. Oamenii vor să înece în alcool înţelegerea greutăţilor de a trăi decent în această lume contemporană grotescă, şi vor să uite propria lor incapacitate deplorabilă de a reuşi ca artişti în viaţă. Unii îşi îneacă grijile în alcool, alţii, mai numeroşi, citind cărţi şi practicînd diletantismul artistic; unii încearcă să uite de sine acuplîndu-se, dansînd, rnergînd la cinema, ascultînd radio, iar alţii se cufundă în lectură i manii ştiinţifice. Cititul cărţilor şi conferinţele sînt un drog mai eficient contra neplăcerilor decît băutura şi acuplarea; nu lasă în urmă dureri de cap şi nici acel sentiment disperat de post coitum triste. Mă văd silit să
mărturisesc că pînă de curînd am luat foarte în serios studiile, filozofia şi ştiinţa — toate acele activităţi care se îngrămădesc pompos sub titlul de Căutarea evarului. Am considerat Căutarea Adevărului ca cea mai înaltă
ireina omenească, iar pe cercetătorii ei ca pe cei mai nobili meni; Dar am început de vreun an să înţeleg că această
'osa Căutare a Adevărului e doar o distracţie ca oricare alta.
un in'ocuitor destul de rafinat şi de complicat al vieţii
345
adevărate; am înţeles că acei cercetători ai Adevărului devin la fel.de stupizi, de puerili şi de corupţi în felul lor, cum sînt, în sfera lor, şi beţivii, esteţii puri, oamenii de afaceri şi cei ce se distrează. Am priceput de asemenea că
urmărirea Adevărului e doar un "nume politicos dat preocupării favorite a intelectualilor de a înlocui cu abstracţii simple, şi deci false, complexităţile vii ale realităţii. Căutarea Adevărului e încă mult mai uşoară decît învăţarea artei de a trăi integral (în cadrul căreia, fireşte, Căutarea Adevărului va ocupa locul ei cuvenit, laolaltă cu celelalte distracţii, cum ar fi popicele sau căţăratul pe munte). Asta explică, dar nu justifică preferinţa mea continuă şi exagerată pentru viciile lecturilor informative şi ale generalizării abstracte. Voi avea vreodată
capacitatea mintală de a mă smulge din obiceiurile indolente ale intelectualismului, devotîndu-mi toată energia sarcinii mult mai serioase şi mai grele de a trăi integral? Şi chiar dacă aş încerca să mă lepăd de aceste obiceiuri, nu voi descoperi oare că ereditatea se află la baza lor şi că eram congenital incapabil să duc o viaţă- completă şi armonioasă?
Capitolul XXVII
John Bidlake şi cea de a treia soţie nu se despărţiseră niciodată definitiv sau oficial. Atîta doar că nu se vedeau prea des. Aranjamentul îi convenea de minune lui John. Nu putea să sufere sîcîielile şi era duşmanul hotărît al unor legături definitive şi irevocabile. Orice aranjament care îl lega de mîini şi de picioare, impunîndu-i răspunderi şi amintindu-i de îndatoriri, îi era insuportabil. ■ ,
— Dumnezeu ştie ce m-aş fi făcut, spunea el, dacă ar fi trebuit să mă duc la birou în fiecare zi, sau să termin o lucrare pînă la o anumită dată. Cred că aş fi înnebunit după cîteva luni. Asupra căsătoriei avusese întotdeauna păreri negative. Din păcate, nu reuşea totuşi să cucerească toate femeile pe care le dorea, fără să se căsătorească.
Trebuise să intre de trei ori în ceea ce numea el, în limbajul său ciceronian, „acele legături inoportune şi obscene". Ideea divorţului, sau a unei despărţiri oficiale, îi era cel puţin la fel de neplăcuta ca şi cea a căsătoriei, căci reprezenta, la rîndul ei, o acţiune definitivă şi plină de răspunderi. Nu-i mai bine să laşi lucrurile să se lămurească singure decît să încerci să le impui un curs arbitrar? Ideal e să trăieşti din punct de vedere emotiv şi social de azi pe mîine, fără planuri, fără un regulament, în tovărăşia plăcută a celor ce-i alegi zilnic şi* nu a acelora aleşi de alţii sau de tine cînd erai alt om. „Să dormi ici şi colo", aşa auzise el pe o tînără americană
descriind aspectul erotic al vieţii la Hollywood. Celelalte aspecte ale idealului se puteau aduna sub titluclass="underline" „Să te trezeşti ici şi colo". Viaţa neideală, aceea pe care John Bidlake refuzase întotdeauna s-o ducă, constă în a nu dormi şi a nu te trezi „ici şi •Io , ci a dormi şi a te trezi precis, într-un loc anume, zi de zi, onform .unui program fix şi previzibil, pe care nu-l putea lodifica decît moartea, sau cel puţin un gest al lui Dumnezeu sau al duşmanilor regelui.