Relaţiile lui John Bîdlake cu cea de a trate soţie aveau şi
tmuau să aibă, de ani, un caracter vag, ce-i convenea de
"nune. Nu trăiau împreună, dar nici nu se despărţiseră.
347
Comunicau rareori, fără însă să se fi certat vreodată timp de douăzeci de ani. John „dormise şi se trezise" în multe locuri şi totuşi cînd se întîlnea cu soţia lui, mai bine zis cînd se întîmpla să se întîlneascâ, era în relaţii de prietenie; iar dacă avea chef vreodată să-şi reîmprospăteze memoria cu peisajul din nordul ţinutului Chilterns, venirea la Gattenden era acceptată fără comentarii, ca şi'cum ar fi fost cel mai firesc lucrii din lume. Acest aranjament îi convenea perfect şi, ca să fim drepţi cu el, John Bidlake era recunoscător- soţiei că-i oferea această posibilitate. Se temea însă să-şi exprime recunoştinţa, căci dacă ar fi făcut-o, ar fi însemnat să-şi dea părerea asupra aranjamentului, iar o părere ar fi provocat o precizare dezastruoasă asupra unei situaţii al cărei caracter excelent, dar fragil, consta tocmai în trăsăturile ei vagi, pure şi splendide. în afară de Janet Bidlake, puţine femei, aşa cum recunoştea chiar soţul ei, ar fi vrut sau ar fi fost capabile să respecte şi să nu violeze niciodată
caracterul vag al statutului dintre ei. O altă soţie ar fi cerut explicaţii, ar fi voit să ştie care e situaţia ei, ar fi oferit alegerea irevocabilă a păcii sau a războiului, viaţa în comun sau despărţirea. Doamna Bidlake însă îi îngăduise soţului să dispară din căsnicie fără ceartă şi aproape fără să rostească un cuvînt. Iar revenirile lui scurte şi neaşteptate erau întîmpinate cu foarte puţine comentarii. încă din copilărie, Janet Bidlake se simţise mai bine în lumea fictivă a imaginaţiei, decît în lumea reală. Cînd era mică îşi crease o soră imaginară care locuia în cabina de semnalizat de la intersecţia şoselei cu calea ferată. între zece şi treisprezece ani incapacitatea ei de a distinge între mărturia simţurilor şi cea a fanteziei avusese ca rezultat primirea unor pedepse pentru că minţise. Tablourile şi cărţile îi dăduseră
un nou impuls imaginaţiei, care devenise mai puţin personală şi mai clasică din punct de vedere artistic, literar şi speculativ. După vîrsta de şaisprezece ani se statornicise în imperiul artei şi al literelor; se simţea ca o străină reţinută fără voia ei pe pămîntul Angliei. Se îndrăgostise artistic şi poetic şi consimţise să devină soţia lui John Bidlake, fiindcă îşi închipuise că e un compatriot spiritual.
Părinţii ei, care-l priveau pe John Bidlake doar ca pe un supus al reginei, ca şi ei, şi dădeau mai multă
importanţă, date fiind împrejurările, carierei sale ca soţ decît celei de artist, se luptaseră din răsputeri s-o convingă pe Janet să renunţe. Janet însă era majoră — şi avea încapăţînarea acelora care pot abandona planul pe care e dusă discuţia, lăşîndu-şi adversarul să-şi cheltuiască energia asupra unei fiinţe cu mintea absentă. Reuşi în cele din urmă să-şi atingă scopul. Cînd descoperi, şi descoperi foarte curînd, că între artistul
348
jnira pe care îl iubise şi între soţul cu care se măritase era o
arte neînsemnată legătură, o mîndrie extrem de firească o reţinuse să se plîngă. N^avea cîtuşi de puţin chef să
ofere rudelor olăcerea de a spune „te-am prevenit". John dormea şi se scula ie unde apuca, dispărînd tot mai mult din căsnicia lor. Janet îşi păstrase cumpătul şi se retrăsese, găsindu-şi consolarea în acele domenii ale fanteziei artistice şi literare, unde se simţea ca la ea acasă. Un venit privat, mărit de contribuţiile neregulate şi schimbătoare pe care John Bidlake i le oferea cînd îşi aducea aminte sau simţea că-şi poate permite să suporte o soţie şi o familie, îi permiteau lui Janet să-şi facă un obicei din aceste călătorii în alte lumi, ce aveau loc în imaginaţia ei. Elinor se născuse la un an după căsătoria lor. Patru ani mai tîrziu, un ulcer la stomac îl readuse acasă pe John Bidlake, schimbat momentan în bine, pentru a fi îngrijit. Walter fusese urmarea convalescenţei domestice şi calme a lui John Bidlake. Ulcerul se vindecase şi John dispăruse iarăşi. De copii se îngrijeau doicile şi guvernantele. Doamna Bidlake supraveghea vag educaţia lor, parcă de la distanţă. Uneori descindea şi traversa frontiera ce despărţea domeniul ei privat, al imaginaţiei, de lumea întîmplărilor obişnuite, iar amestecul ei în ordinea cotidiană a lucrurilor producea constant încurcături, căci apariţia ei avea ceva aproape supranatural. Cînd cobora pe pămînt, amestecîndu-se în procesul de educaţie aj copiilor, te puteai aştepta la erice. Janet Bidlake, trăind pe alta planetă, judeca totul după alte criterii decît cele ale lumii obişnuite. O dată, de exemplu, concediase o guvernantă pentru că o auzise cîntînd la pianul din camera de studii a copiilor cîntecul lui Dan Leno Viespea şi oul fiert tare. Guvernanta era o fată cumsecade, învăţa bine pe copii şi îşi întreţinea un tată paralitic. Erau însă în joc înalte principii artistice. Gustul muzical al lui Elinor putea fi iremediabil compromis (întîmplător Elinor semăna cu tatăl ei, neputînd nici ea suferi muzica), iar faptul că ţinea foarte mult la domnişoara Dempster făcea ca primejdia contaminării să
îască. Doamna Bidlake fusese intransigentă. Viespea şi oul t tare nu putea fi îngăduit. Domnişoara Dempster fusese
ită afară. Cînd auzise aceasta, bătrînul ei tată suferise un nou de inimă; îl ridicaseră de jos, cu un ochi paralizat şi abil să mai vorbească. în general însă revenirile doamnei
idlake din călătoriile ei imaginare aveau rezultate mai puţin
,rave Cînd se amesteca în munca practică de educaţie a lor, o făcea de obicei pentru a insista asupra unor lecturi
i autorii clasici, consideraţi în mod curent ca fiind de neînţeles
nepotriviţi pentru cei foarte tineri. După ea, copiii nebuiau
349
crescuţi oferindu-li-se tot ce este mai bun în domeniul filozofiei şi artelor.
Lui Elinor i se citise Hamlet cînd avea trei ani, iar albumele ei cuprindeau reproduceri din Giotto şi Rubens. Fusese învăţată să vorbească franceza citind Candide; la şapte ani i se dăduse ca lectură
Tristram Shandy şi Teoria viziunii de episcopul Berkeley, Etica lui Spinoza, i se arătaseră gravurile lui Goya, şi ca manual de germană, la nouă ani, fusese folosit volumul Aho sprach Zarathustra. l Urmarea contactului prematur cu capodoperele filozofiei a fost că Elinor începuse să manifeste un dispreţ uşor şi amuzat pentru marile abstracţiuni şi pentru idealismul foarte bombastic, dispreţ care ajunsese să o caracterizeze perfect. Crescută cu lectura textelor clasice integrale, deprinsese din copilărie o cunoaştere teoretică completă a tuturor problemelor de drept considerate foarte puţin potrivite pentru cei tineri. Această cunoaştere maţ mult întărise decît temperase răceala şi lipsa de curiozitate, fireşti la ea, în privinţa tuturor problemelor ce ţin de dragoste; ajunsese cu timpul la o erudiţie şi la o nevinovăţie superficial cinică, ca acele eroine shakespeariene, al căror limbaj ştiinţific şi rabelaisian întovărăşeşte acţiuni de un rafinament extrem de delicat şi virtuos. Doamna Bidlake fusese puţin supărată de atitudinea lipsită de consideraţie a lui Elinor pentru fanteziile ei preferate; dar, înţeleaptă, nu spusese nimic, nu încercase s-o schimbe; o ignorase doar şi se retrăsese, aşa cum ignorase şi lipsurile soţului ei, şi se refugiase, în momentul cînd îşi dăduse seama de ele, în ţinuturile mai fericite ale artei şi imaginaţiei. Faptele petrecute nu pot fi anulate, dar în scopuri practice, o conspiraţie a tăcerii e aproape la fel de eficace ca şi o anulare. Dacă nu pomeneşti un lucru care există, el poate părea că nu există. Cînd John Bidlake sosi la Gattenden, bolnav şi foarte deprimat, operat şi plin de o exagerată milă faţă de sine, doamna Bidlake trecu sub tăcere faptul pe care ar fi putut să-l comenteze atît de uşor, şi anume câ revenise la ea doar fiindcă avea nevoie de o infirmieră. I se pregăti camera obişnuită şi John se stabili în ea. Ai fi zis câ nu plecase niciodată. în intimitatea bucătăriei, servitoarele bombăniră niţel fiindcă trebuiau să muncească mai mult; doamna Inman suspină iar