— Nu-mi închipui nimic, răspunse el cam furios, deoarece era ţinut la distanţă de braţul cu care Molly îl împinsese de lîngă ea. Nu-mi închipui, ci doar doresc. Se simţea umilit şi caraghios. — Am uitat însă că eşti o călugăriţă.
— Nici vorbă de-aşa ceva, protestă ea. Sînt foarte civilizata. Toată această înghesuială şi pipăială, zău, e ceva absolut sălbatic. îşi aranja o buclă făcută permanent şi începu să discute
. despre relaţiile platonice ca ajutoare ale dezvoltării spirituale. — Cu cît sînt mai platonice relaţiile dintre un bărbat îndrăgostit şi o femeie, cu atît e mai puternică în ei raţiunea lucidă. Ceea ce corpul pierde, cîştigă sufletul.
Mi se pare că Paul Bourget a arătat asta în cartea lui Psyhologie contemporaine. Un romancier prost, adăugă ea, găsind că este necesar să se scuze fiindcă • citează dintr-un autor atît de demodat şi de compromis, dar un bun eseist, cred eu. Nu-i oare Paul Bourget? repetă ea.
— Cred că trebuie să fie Paul Bourget, spuse Philip plictisit.
— Energia care tinde să se desfăşoare în cadrul pasiunii fizice e deviată şi pune în mişcare morile sujetului.
(„Pune în mişcare morile sufletului" suna poate prea romantic, prea victorian, ă la George Meredith1, simţi ea în timp ce vorbea.) Trupul e indiguit şi canalizat, repară ea, şi silit să acţioneze 1 George Meredith (1828—1909), romancier şi poet englez. Lucrările sale în proză descriu societatea engleză, cu tot conformismul şi prejudecăţile ei, în epoca reginei Victoria.
354
dinamurile sufletului. Inconştientul comprimat îşi găseşte o cale I ieşire intensificînd conştientul.
__ Dar cine vrea ca să-şi intensifice conştientul? întrebă
Philip» privind iritat silueta voluptuoasă de la celălalt capăt al sofalei. M-a cam obosit niţel conştientul, să-ţi spun drept. îi admiră corpul, deşi singurul contact pe care ea i-l permitea era acel cu mintea ei, mult mai puţin interesantă şi frumoasă. Dorea s-o sărute, dar tot ce obţinea erau anecdote analitice şi epigrame filozofice.
— Sînt complet sfîrşit, repetă el. Nu era de mirare. Molly se mulţumi să rîdă.
__ Să nu încerci să faci pe omul cavernelor,'din paleolitic,
spuse ea, nu te prinde. Te-a obosit conştientul, asta-i bună! Pe tine! Ei bine, dacă te-a obosit conştientul înseamnă că eşti obosit de tine însuţi.
— Perfect adevărat, spuse Philip. M-ai făcut să mă simt obosit de mine însumi. Obosit de moarte. încă
iritat se sculă să-şi ia rămas bun.
— Asta-i o insultă? întrebă ea, ridicîndu-şi privirea spre el. Te-am făcut eu să te simţi obosit de tine însuţi?
Philip clătină din cap.
— Nu pot să-ţi explic. Am renunţat la explicaţii. îi întinse mîna. Privindu-l încă cercetător, Molly îi dădu mîna.
— Dacă n-ăi fi una din vestalele virgine ale civilizaţiei, continuă el, ai înţelege fără să fie nevoie de explicaţii.
Sau, mai degrabă, n-ar mai fi nevoie de dat o explicaţie. Fiindcă nu m-ai fi făcut să mă simt obosit de mine însumi. Şi permite-mi să adaug, Molly, că dacă ai fi cu adevărat şi serios civilizată, ai lua măsuri să arăţi mai puţin atrăgătoare. Forţa de atracţie la o femeie e ceva barbar, ceva la fel de sălbatic ca şi cînd înghesui o femeie într-un colţ ca s-o pipăi. Ar trebui să arăţi ca George Eliot. La revedere. Şi, strîngîndu-i încă o dată mîna, ieşi şchiopătînd din 3daie. Pe stradă îşi recapătă treptat calmul. începu chiar să zîmbească. Căci era o glumă.
Spectacolul unui ironist ironizat e totdeauna nostim, chiar dacă ironistul ironizat se întîmplă să fii tu. Conştient şi civilizat, fusese înfrînt de cineva mai conştient şi
i civilizat ca el. Dreptatea făcută avea un caracter poetic. Dar
vertisment! Parodiile şi caricaturile sînt criticile cele ascuţite.
n Molly întrezărea un fel de versiune tip Max Beerbohm a lui
^isuşi. Spectacolul îl punea pe gînduri. După ce zîmbi, începu să
■ „Trebuie să fiu absolut îngrozitor", îşi spuse el. [• A?,^z'ndu-se pe un scaun în Hyde Park, îşi trecu în revistă ■ Operaţia o mai făcuse deseori înainte. Niciodată însă
355
nu luase vreo măsură. Ştia dinainte că nici de data asta n-o să întreprindă ceva. Sărmana Elinor!
Aiurelile lui Molly despre legăturile platonice şi Paul Bourget îl făcură să se gîndească la ce trebuie să
îndure Elinor. Se hotărî să-i destăinuie toată aventura lui cu Molly — pe un ton comic, căci e totdeauna mai uşor să vorbeşti în glumă, iar apoi să discute în continuare despre ei înşişi. Ei da, asta avea să facă. Ar fi trebuit să vorbească mai de mult. în ultimul timp Elinor fusese ciudat şi nefiresc de tăcută, şi cu gîndurile aiurea. Philip se neliniştise, voise să vorbească, îşi dăduse seama c-ar fi fost necesar să vorbească. Dar despre ce? Episodul ridicol cu Molly îi oferea prilejul unei deschideri, ca la şah.
— Am văzut-o pe Molly d'Exergillod, azi după amiază, începu el, cînd se întîlni cu Elinor.
Dar vocea ei, cînd* îi răspunse: „A, da?" era atît de rece, manifesta atît de puţin interes, încît el nu mai continuă. Se lăsă tăcerea. Elinor îşi vedea de citit. Philip o privi furiş, pe deasupra cărţii. Faţa ei palidă
avea o expresie distantă şi calmă. Philip simţi cum îl cuprindea din nou acea nelinişte chinuitoare, care îl stăpînise atît de des în ultimele săptămîni.
— De ce taci tot timpul? întrebă el, adunîndu-şi tot curajul în acea seară, după cină.
Elinor îşi ridică privirea de pe carte.
— De ce tac tot timpul? spuse ea zîmbind ironic. Am impresia că nu-i nimic de spus care să fie deosebit de interesant.
Philip recunoscu unul din acele răspunsuri pe care el însuşi avea obiceiul să-l dea atunci ckid ea îi reproşa ceva, aşa încît fu redus la tăcere. Totuşi, nu era corect din partea ei să întoarcă acest răspuns împotriva lui. Pentru că în ceea ce-l privea, avea dreptate; nu era într-adevăr nimic interesant de spus.
Ascunzîndu-şi tot timpul sentimentele intime, reuşise aproape să şi le anuleze. Sectorul neintelectual al minţii lui părea preocupat de foarte puţine lucruri, şi în orice caz de foarte puţine lucruri care să nu fie triviale sau destul de compromiţătoare. Pe cînd Elinor avea întotdeauna o groază de lucruri de spus.
Lucruri care se exprimau singure, ieşind de bună voie din adîncurile fiinţei ei. Philip ar fi vrut să-i explice asta, dar într-un fel îi venea greu şi nu reuşea.
— Aveai totuşi obiceiul, reuşi el să spună după o pauză, să vorbeşti mai mult. în ultimele zile însă...
— Cred că sînt cam obosită de discuţii, asta-i tot.
— De ce eşti obosită?
— Nu e voie să oboseşti uneori? Rîse scurt şi cam răutăcios. — Tu pari să fii veşnic obosit.
35g
Philip o privi cu un fel de nelinişte. Ochii lui păreau s-o •jjjplore'. Ea însă nu se lăsă emoţionată. Se lăsase de prea multe ' ri iaf e' u expl°atase dragostea, fără să o răsplătească cum se cuvine, şi atunci cînd ea ameninţa să se răzvrătească, el se transforma pe loc într-o fiinţă patetică şi disperată, cerşind bunele ei sentimente. De data aceasta voia să fie dură. Philip n-avea decît să se neliniştească şi s-o implore cît poftea, ea n-avea să-l mai ia în seamă. Aşa merita. Şi totuşi, se simţea vinovată, cu toate că era doar vina lui. De ce n-o iubea mai activ, mai clar, mâi direct? Cînd îşi oferea dragostea, Philip o privea ca un lucru ce i se cuvine, ca pe un drept al său. Iar cînd înceta să i-o mai ofere, Philip amuţea, se neliniştea şi încerca s-o implore. Dar ca să spună ceva, să facă