ceva...
Secundele treceau. Elinor aştepta, prefăcîndu-se că citeşte. Dacă ar vorbi măcar, sau dacă s-a mişca! Dorea din adîncul sufletului să găsească un pretext pentru a-l iubi din nou. Cît despre Everard — ei bine, Everard, nu conta deloc. în adîncul sufletului simţea că Everard nu avea nici o importanţă, şi dacă Philip şi-ar fi dat osteneala s-o iubească puţin, Everard n-ar mai fi existat nici măcar pentru acea parte conştientă a ei care încerca să-l iubească
din principiu, ca să spunem aşa, să-l iubească premeditat, dinadins. Secundele se scurgeau însă în tăcere. în cele din urmă, scoţînd un mic suspin (căci şi el ar fi vrut să spună ceva, să facă ceva, atîta doar că-i era cu neputinţă, fiindcă orice ar fi spus sau făcut ar fi trebuit să aibă un caracter personal), Philip îşi reluă cartea şi, din interes pentru romancierul zoolog din romanul său, continuă lectura despre instinctul de posesie la păsări. Citea din nou.
La urma urmei Philip tot n-o să vorbească. Aşa? Foarte bine; dacă el dorea ca ea^să devină amanta lui Everard, atunci vina n-o să fie Jecît a lui. încercă să dea din umeri cu indiferenţă şi să facă pe cruda. Simţi însă în inimă că
ameninţarea se îndrepta mai ales împotriva ei. Ea era condamnată şi nu Philip. Condamnată să devină amanta lui Everard.
«ai înainte, şi din punct de vedere teoretic, a-şi lua un
amant nu i se păruse lui Elinor o problemă deosebit de dificilă.
£u avea sentimentul că înfăptuieşte o acţiune imorală. Ce tapaj
jaceau pe această temă creştinii şi eroinele din romane! De
■ „Dacă oamenii vor să facă dragoste împreună şi
. ■ ?bişnuia Elinor să spună, de ce n-o fac fără să se chinuie
prov* Ş1 PC Ce' din -iUrul *or?" Nu se temea ^e urmările sociale
aflîndCate de ^aPtu' că~$' 'ua un amant- Cei care s-ar fi indignat,
întotd 'eas.ta' erau exact acei oameni care îi stîrniserâ
£auna indignarea. Refuzînd s-o mai cunoască, i-ar fi făcut
357
o favoare. Iar Phil ar fi meritat-o din plin. Ar fi putut să împiedice ca un astfel de lucru să se întîmple.
De ce nu voise să se apropie de ea,' să i se destăinuie mai mult? Elinor îi cerşise dragostea, iar el îi oferise o bunăvoinţă distanta şi impersonală. Elinor dorea doar puţină căldură sufletească, puţină
omenie. Nu cerea prea mult. îl avertizase deseori de urmări dacă nu-i oferea ceea ce ea îi solicitase.
Oare nu pricepea? Sau, pur şi simplu, nici nu-i păsa? Poate că nu s-ar fi simţit deloc jignit; pedeapsa nu şi-ar fi atins scopul. Ar fi fost umilitor pentru ea. Dar, la urma urmei, continuă Elinor să-şi repete în minte, ori de cîte ori ajungea (iar acum o dată mai mult), cu argumentaţia ei interioară, la acest punct, nu şi-ar fi luat un amant numai pentru a-l pedepsi pe Philip, ci mai. ales pentru a-i administra o lecţie de omenie, cu ajutorul suferinţei şi al geloziei. în primul rînd, în interesul propriei ei fericiri. (Voia să
uite cît de nenorocită fusese căutîndu-şi propria fericire.) Fericirea ei, proprie şi independentă. Se obişnuise să gîndească şi să acţioneze prea mult ţinînd seama de Philip. Chiar şi atunci cînd plănuia să-
şi ia un amant, se gîndea tot la el. Ceea ce era cu totul absurd.
Trebuia însă să-şi amintească permanent de drepturile ei, de intenţia ei de a fi fericită şi independentă.
Modul ei de gîndire, firesc şi obişnuit, chiar asupra unui amant posibil, depindea încă de personalitatea soţului ei — de schimbarea lui în bine sau de pedepsirea lui. Numai printr-un mare efort putea să-şi aducă aminte că trebuia să-l uite.
Oricum însă, indiferent de motivele care ar fi făcut-o să-şi ia un amant, lucrul părea dinainte o chestiune fără prea mari dificultăţi psihologice. Mai ales dacă amantul • avea să fie Everard Webley.
Căci Everard îi plăcea foarte mult; îl admira; se simţea ciudat de emoţionată şi captivată de forţa ce părea că radiază din el. Şi totuşi, cînd ajungea la problema contactului fizic, ce dificultăţi extraordinare răsăreau. îi plăcea să fie împreună cu el, îi plăceau scrisorile lui, îşi putea închipui, cînd nu o atingea, că e îndrăgostită de el. Dar cînd, la a doua întîlnire după întoarcerea ei din India, Everard o strînsese la piept şi o sărutase, Elinor fusese cuprinsă de un fel de groază şi simţise că devine rece şi ţeapănă în braţele lui. Era aceeaşi groază, aceeaşi răceală care o cuprinseseră aproape cu un an în urmă, cînd încercase s-o sărute prima oară. Aceeaşi, în ciuda faptului că se pregătise între timp să simtă altfel, şi conştient acceptase ideea de a şi-l lua ca amant. Groaza şi răceala cu care se ferea de el reprezentau reacţiile spontane ale părţii instinctive şi obişnuite a fiinţei ei. Doar mintea ei se hotărîse să-l accepte^
358
Senzaţiile* trupul, toate obiceiurile fiinţei instinţtive se 'ăzvrătiseră. Ceea ce intelectul considera neprimejdios, corpul
pendent şi contractat dezaproba violent. Spiritul se dovedea libertin, în timp ce trupul, emoţiile n( j e
rămîneau pure.
__ Te rog, Everard, îl implorase ea, te rog.
Everard îi dăduse drumul.
__ De ce mă urăşti?
__ Da nu te urăsc. Everard.
__ Atît doar că-ţi produc spaimă! spusese el cu o ironie
sălbatică. Adînc rănit, simţise o plăcere în a-şi întoarce, singur cuţitul în rană. — Atît doar că te dezgust!
__ Cum poţi să spui aşa ceva? Se simţise nefericită şi
ruşinată că se ferise de el; sentimentul de silă persistase însă.
— Fiindcă din întîmplare e adevărat.
— Nu, nu e adevărat. La aceste cuvinte, Everard îşi întinsese din nou braţele. Elinor clătinase din cap. — Nu mă
atinge, îl implorase ea. Nu pot să-ţi explic de ce. Nu ştiu de ce. Nu acum. Nu încă, adăugase ea, lăsîndu-l să
înţeleagă că-i promite, şi că îl evitase doar momentan.
Aluzia unei promisiuni reînviase insistenţele lui. Lui Elinor îi păruse rău pe de o parte că rostise aceste cuvinte, iar pe de altă parte îi păruse bine că, într-o măsură oarecare, se angajase faţă de el. Se simţise uşurată cînd scăpase de ameninţarea imediată a contactului fizic; în acelaşi timp se înfuriase fiindcă se ferise de el. Corpul şi instinctele se răzvrătiseră împotriva voinţei. Promisiunea făcută reprezentase măsurile de reprimare luate de voinţă împotriva trădătorilor din fiinţa ei. Se scuzase simţind că îi datorează o promisiune lui Everard.
— Nu încă.
— Dar cînd? Cînd?
Era uşor de promis, dar cît de greu îi va fi să-şi ţină promisiunea! Elinor suspină. Dacă Philip ar lăsa-o să-l iubească! Dar el nu vorbea, nu făcea nici un gest şi îşi vedea de lectură, nn tăcerea lui o condamna la infidelitate.
Capitolul XXIX
Scena: Hyde Park; ziua: o sîmbătă din luna iunie.
îmbrăcat în verde şi purtînd sabie, Everard Webley se adresa, de pe calul său alb, Bucefal, unei mii de
„Englezi liberi". Cu o precizie militară, care ar fi onorat şi trupele de gardă, „Englezii liberi" se încolonaseră la cheiul de la Blackfriars, merseseră în marş cu muzică şi strindarde simbolice, pînă la Charing Cross, o luaseră apoi pe bulevardul Northumberland, traversaseră Trafalgar Square şi Cambridge Circus, pînă la Tottenham Court Road, iar de acolo o apucaseră pe Oxford Street pînă la Marble Arch. La intrarea în Hyde Park întîlniseră o coloană ce manifesta împotriva experienţelor pe animale vii şi avusese loc o uşoară încurcătură; rîndurile se amestecaseră, fanfarele se înfruntaseră, producînd o discordanţă muzicală între marşul „Englezilor liberi": Grenadierii englezi şi imnul antivivisecţioniştilor: Credinţa mea ridică ochii spre tine, miel al calvarului; stindardele cu lozinci, gen: Apăraţi căţeii noştri, Britanicii nu vor fi niciodată sclavi, Socialismul e o tiranie şi Doctori sau diavoli se amestecaseră. Disciplina demnă de admirat a „Englezilor liberi" evită însă ca încurcătura să