Illidge luă loc şi îi povesti de la început aventura, lăudîndu-se şi înfrumuseţînd-o. După relatarea lui se comportase ca Horaţius apărînd podul1 sau ca Sfîntul Ştefan2, omorît cu pietre.
— Ticăloşii! spuse Spandrell plin de compătimire. în privire îi strălucea însă o ironie răutăcioasă. Nenorocirile prietenilor constituiau pentru el o sursă inepuizabilă de distracţii, iar păţania lui Illidge îi părea un dezastru deosebit de amuzant.
— Dar cel puţin, am stricat tot efectul discursului dezgustător ţinut de Webley, continuă Ilidge cu aceeaşi voce, felicitîndu-se.
— Ar fi fost mult mai bine dacă i-ai fi stricat fizionomia! Nota de maliţie din cuvintele lui Spandrell îl irită din nou pe
Illidge.
"~ Să-i stric fizionomia încă n-ar fi de-ajuns, spuse el cu 'citate, strîmbîndu-se în timp ce vorbea. Acest om ar trebui ■terminat. E un pericol public, el şi banda lui de aventurieri, izbucni într-un potop de înjurături.
Spandrell se mulţumi să rida.
Erou legendar roman. Se spune că împreună cu alţi doi romani a ţinut naintăni armatei etrusce, condusă de Lars Porseria,în timp ce compatrioţii «î.mau P°dul pe care urma să treacă duşmanii, unul din primii sfinţi creştini, omorît cu pietre.
363
— E uşor să chelalăi, spuse el. De ce nu întreprinzi ceva, în schimb? O acţiune directă, în stilul lui Webley.
Illidge dădu din umeri, căutînd o scuză.
— Nu sîntem încă destul de bine organizaţi.
— N-aş crede că e nevoie de prea multă organizare ca să-i dai cuiva una- din cap. Nu, adevărata nenorocire e că
nu aveţi destul curaj.
Illidge se înroşi.
— E o minciună!
-— Nu sînteţi destul de bine organizaţi! continuă Spandrell -dispreţuitor. Voi, cel puţin sînteţi moderni, cînd vă
alegeţi pretextele. Marea divinitate — organizarea. Pînâ şi arta şi dragostea au să se ploconească în curînd în faţa. ei, ca toate celelalte. De ce sînt atît de proaste poeziile voastre? Fiindcă industria poeziei nu-i destul de bine organizată. Amantul impotent se scuză la fel încredinţîndu-şi doamna indignată că data viitoare o să-l găsească
perfect organizat. Nu, nu, scumpul meu Illidge, nu merge; ştiu bine că nu merge.
— Te crezi desigur foarte spiritual, spuse Illidge congestionat de furie, dar vorbeşti prostii. Nu poţi compara poezia cu politica. Un partid politic e un grup de oameni care trebuie să fie disciplinaţi şi uniţi. Un poet e un om singur.
— Dar şi un criminal e un om singur, nu? vocea şi zîmbetul lui Spandrell continuară să fie ironice. Illidge simţea cum îi năvăleşte iar sîngele în obraz, ca adierea caldă a unei văpăi bruşte în trup. îl ura pe Spandrell pentru puterea acestuia de a-l umili, de a-l face să se simtă neînsemnat, caraghios, ridicol. Venise cu sentimentul că este un erou, un om important, iar sa-' tisfacţia îi îmbujorase obrajii. Iar acum, după cîteva cuvinte batjocoritoare, Spandrell îi transformase satisfacţia în ruşine şi furie. Se făcu tăcere; mîncară supa fără
să vorbească. Cînd farfuria se goli, Spandrell se lăsă pe spatele scaunului şi spuse gînditor.
— Trebuie un om. Cu toate răspunderile unui singur om! O mie de oameni nu au răspunderi. Din cauza asta organizarea îţi dă sentimentul siguranţei depline. Un membru al unui partid politic se simte la fel de singur ca şi un membru al bisericii. Partidul poate ordona dezlănţuirea unui război civil, violuri, masacre; membrul unutpartid înfăptuieşte voios ce i se spune, fiindcă răspunderea nu-i aparţine lui, ci conducătorului. Iar conducătorul e un om rar, ca Webbey. Un om curajos.
— Sau un laş în cazul ăsta, spuse Illidge. Webley e un iepure de casă, un iepure burghez, devenit feroce din cauza spaimei.
364
__ Crezi? întrebă Spandrell,' ridicîndu-şi ironic sprîncenele.
na s-ar putea să ai dreptate. Dar, oricum, e altfel decît iepurii obişnuiţi- Iepurele obişnuit nu devine feroce din cauza fricii. Spaima îl aduce într-o stare de pasivitate abjectă, la cheremul altcuiva. Niciodată spaima nu-l face să
devină activ şi să-şi asume vreo răspundere. Cînd se pune problema unui asasinat, e exemplu, n-ai să găseşti iepuri obişnuiţi foarte dispuşi să-l comită, nu? Ei aşteaptă să se organizeze. Răspunderea e prea mare pentru un individ oarecare. Se teme.
__ Cred şf eu, nimeni nu vrea să fie spînzurat.
__ S-ar teme chiar dacă n-ar fi primejdia de-a fi spînzurat.
— Sper că n-ai de gînd să aduci iar în discuţie imperativul categoric? Era rîndul lui Illidge să fie sarcastic.
— Vine singur în discuţie. Chiar în cazul tău. Cînd se pune problema, n-ai să îndrăzneşti niciodată să
întreprinzi ceva împotriva lui Webley, decît cu condiţia să aparţii unei organizaţii care te-ar scuti de orice răspundere. Pur şi simplu, n-ai curajul, repetă el, provocîndu-l ironic.
îl cercetă cu multă atenţie printre pleoapele întredeschise şi, tot timpul cît ţinu discursul cam retoric al lui Illidge despre şerpii care trebuiau stîrpiţi, tigrii care trebuiau împuşcaţi şi ploşniţele care trebuiau strivite, studie faţa congestionată şi furioasă a victimei sale. Ce ridicol devenea cînd încerca să facă pe eroul! Illidge tuna şi fulgera, dîndu-şi seama jenat că spunea cuvinte prea mari, cuvinte goale. Exagerările lui tot mai mari, în timp ce Spandrell surîdea tot mai dispreţuitor, păreau singurul răspuns posibil la ironia calmă şi înnebunitoare; exagerările luau proporţii, indiferent cît de fals i-ar fi sunat discursul. Ca un om care încetează să mai răcnească, temîndu-se să nu-şi piardă glasul, Illidge tăcu brusc. Spandrell îl aprobă încet.
— în regulă, spuse el misterios, în regulă.
„E absurd, se încredinţa Elinor tot timpul. E copilăresc. Copilăresc şi absurd."
P; rerea ei nu corespundea realităţii. Everard nu se schimbase
indcă stătuse călare pe un cal alb, dăduse comenzi şi fusese
mat de urletele mulţimii. Nu devenise mai bun, fiindcă îl
îzuse în capul unuia din batalioanele sale. Era absurd, era
râm 6SC Să Se emot'oneze a5a- Fusese totuşi emoţionată, faptul
în fnCa °a atare- Ce emoţionată se simţise cînd Everard apăruse
ntea oamenilor săi! Inima îi bătuse mai repede şi i se
365
J
urcase un nod în gît. Şi ce nelinişte simţise în secundele de tăcere înainte de a începe să vorbească! O
adevărată spaimă. Ar fi putut să se bîlbîie, să ezite, ar fi putut să spună ceva stupid şi vulgar; ar fi putut să bată cîmpii şi să plictisească; ar fi putut să se dovedească un şarlatan. Cînd începuse să vorbească
degajat, vibrant şi pătrunzător, iar discursul se desfăşurase în cuvinte înflăcărate şi mişcătoare, fără
nimic teatral, cu fraze bogate, dar scurte şi tăioase, ce imensă bucurie, ce mîndrie o cuprinsese! Cînd omul acela îl întrerupsese, o dată cu o izbucnire de indignare faţă de cel vinovat, Elinor simţise că o cuprinde din nou neliniştea că Everard ar putea să se încurce, să se umilească în public şi să se compromită. Everard rămăsese însă netulburat; îşi rostise reproşul sever, provocînd o tăcere adîncă, în care toţi aşteptaseră cu respiraţia tăiată; apoi, îşi continuase discursul ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Neliniştea lui Elinor se transformase într-o bucurie extraordinară. Discursul se terminase, izbucniseră aclamaţii şi Elinor se simţise extrem de mîndră; avusese Un moment de înălţare sufletească, deşi se simţea cam jenată, ca şi cum aclamaţiile mulţimii ar fi fost parţial îndreptate spre ea. Rîsese din tot sufletul, fără să ştie de ce, sîngele îi năvălise în obraj şi se întoarse tulburată, fără să