îndrăznească să-l privească; apoi, fără nici un motiv, începuse să plîngă.
„Absurd şi copilăresc", se încredinţa ea din nou. Dar iată, lucrul acela absurd şi copilăresc avusese loc; şi nu-l mai putea schimba.
Din însemnările lui Philip Quarles
„în ziarul ilustrat Sunday Pictorial am v£zut un instantaneu al lui Everard Webley, cu gura deschisă —
o gură neagră în mijlocul unei feţe contractate — şi urlînd. «Domnul E.W., fondatorul şi conducătorul
„E.L.", adresîndu-se sîmbătă după-amiazâ unui batalion de „Englezi liberi" în Hyde Parck.». Atît a mai rămas din acel eveniment — acel simbol gargoilic al demagogiei. O gură deschisă care behăie.
Ce oroare!
Şi totuşi evenimentul era cu adevărat emoţionant. Iar urletele lui E. avuseseră o notă nobilă. Arăta chiar monumental călare pe calul său alb. Surprinzînd un instantaneu din ceea ce fusese un film, aparatul de fotografiat îl transformase pe Everard într-o sperietoare, într-un avertisment. Era oare un procedeu necinstit?
366
poate că retina aparatului de fotografiat e cea reală şi rîu a mea? Căci, în definitiv, caracterul impresionant al continuităţii e desigur constituit din astfel de momente înfiorătoare, ca cele pe care le-a înregistrat aparatul. E
posibil ca întregul să se deosebească cu totul de părţile componente? în lumea fizică, da. Luate ca o entitate, corpul şi mintea se deosebesc radical de electronii ce-l constituie. Dar ce se întîmplă cu lumea morală? E posibil ca un număr de valori minore să realizeze o valoare unică superioară? Fotografia lui Everard ridică o adevărată
problemă. Milioane de clipe monstruoase formează o splendidă jumătate de oră.
Am însă îndoielile mele în privinţa splendorii acelei jumătăţi de oră. E. a vorbit mult despre Termopile şi spartani. Rezistenţa mea a fost însă şi mai eroică. Leonidas avea trei sute de luptători. Eu mi-am apărat singur Termopilele mele spirituale împotriva lui E. şi a «Englezilor liberi». M-au impresionat, dar am rezistat.
Disciplina militară, ca să încep cu ea, a fost superbă, ca de obicei; am privit-o încîntat. Cum vă explicaţi fascinaţia exercitată de un spectacol militar? Mai degrabă o negi, decît s-o explici. Problema m-a urmărit în timp ce priveam. Un pluton se compune doar din zece oameni şi e neutru cînd e vorba să provoace o emoţie. Inima nu începe să bată decît la vederea unei companii. Manevrele unui batalion te zăpăcesc, iar o brigadă reprezintă o armată cu drapele. Fiorul produs de ele, după cîte ştiu din Cîntarea cîntărilor, echivalează cu a fi îndrăgostit.
Fiorul e direct proporţional cu numărul. Ţinînd seama că un om măsoară în medie aproape 1,80 m în înălţime, 60
de centimetri în lăţime, şi că e o singură persoană, o catedrală ne apare, evident, mai impresionantă decît o vilişoară, iar o coloană lungă de un kilometru şi jumătate , formată din oameni ce mărşăluiesc, constituie un spectacol mai grandios decît o duzină de pierde-vară la colţul străzii. Asta nu-i totul. Un regiment e mai impresionant decît o mulţime. O armată cu drapele echivalează cu dragostea numai cînd e perfect instruită.
letrele folosite la o construcţie sjnt mai frumoase decît un
orman de pietre. Instrucţia şi uniformele impun mulţimii o
ntectură. O armată e splendidă. Dar asta nu-i totul. O armată
se adresează atît unor instincte josnice, cît şi instinctului estetic.
pectacolul forţelor omeneşti reduse la automatism satisface Poţta de putere. Cînd priveşti sclavii mecanizaţi, îţi închipui că
S i un stăpîn. Asta mi-am închipuit în timp ce admiram ^staşurarea «Englezilor liberi» ai .lui Everard.
Analizîndu-mi Tiiraţ în fragmente, m-am ferit să mă las covîrşit cu muzica, cu cuvîntarea lui Everard.
367
Ce mare regizor a pierdut lumea în persoana lui Everard! Nimic n-ar fi putut fi mai impresionant decît (rupînd tăcerea calculat prelungită) fanfara de trompete, iar apoi, solemn, armonia compactă a o mie de voci intonînd Cîntecul «Englezilor liberi». Trompetele au fost nemaipomenite — ca uvertura la judecata de apoi. Cînd uvertura de trompete s-a terminat, mia de voci a izbucnit într-un sunet aproape supranatural, ca un cor. Un sunet enorm, ca vocea lui Iehova. Nici Reinhardt1 n-ar fi reuşit mai bine. Am simţit un fel de gol, acolo unde trebuia să
fie diafragma; m-a furnicat prin piele un fel de tremur nervos şi aproape că mi-au dat lacrimile. Am început atunci să fac din nou pe Leonidas la Termopile, reflectînd cît de proastă e muzica şi ce ridicole, ce teatrale sînt cuvintele.
Trompeta judecăţii de apoi, vocea lui Dumnezeu — pe urmă a venit rîndul lui Everard să vorbească. N-a dezamăgit pe nimeni. A vorbit excelent! Vocea lui te lovea în plexul solar, întocmai ca notele de sus ale trompetelor. Era emoţionant şi convingător, chiar dacă-ţi dădeai seama de caracterul vag al discursului mai mult sau mai puţin lipsit de sens. I-am analizat trucurile. Sînt cele obişnuite. Cel mai reuşit l-a constituit folosirea unor cuvinte atrăgătoare, cu două sau mai multe sensuri: «Libertate» de pildă. Libertatea în titlul şi în programul
«Englezilor liberi» e libertatea de a cumpăra şi vinde, şi de a avea o proprietate, guvernul neavînd dreptul de a interveni decît într-o mică măsură. («O mică măsură», destul de mare, între noi fie zis; dar să lăsăm asta.) Everard răcnea cuvîntul cu o voce ce te lovea ca o directă în plexul solar: «Noi luptăm pentru libertate, noi vom elibera ţara» etc. Ascultătorii se şi vedeau stînd comod, cu o sticlă de băutură în mînă, alături de o cocotă dispusă
să le acorde graţiile ei, fără ca legea, un Cod al manierelor elegante, soţia, poliţiştii şi preoţii să-i poată
împiedica. «Libertatea!» Fireşte, o astfel de libertate le stîrnea entuziasmul. Atîta doar, că atunci cînd «Englezii liberi» vor veni la putere oamenii au să descopere că acest cuvînt avea un sens complet diferit. Dezbină $i cucereşte. Am cucerit.
P.S. Sau mai degrabă o parte din-mine a cucerit. Am luat obiceiul să mă asociez cu acea parte din mine şi s-o aplaud cînd repurtează un triumf. E oare, la urma urmei, partea cea mai bună din fiinţa mea? în acele împrejurări deosebite, poate că da. E poate mai bine să ai un spirit analitic lipsit de pasiune, decît să fii covîrşit de punerea în scenă, regizată de Everard şi de elocvenţa lui, devenind astfel un «Englez liber». Dar în alte Max Reinhardt (1837—1943), regizor austriac, inovator în teatru.
368 ări? Rampion are probabil dreptate. Căpătînd însă
re j ur
jiceiul de a dezbina şi cuceri în numele intelectului, e greu să
e mai opreşti. Şi poate că nu-i numai o problemă ce ţine de a
doua natură; poate că şi prima natură are un cuvînt de spus. E
or j crezi că ar trebui să
s
-ţi schimbi convingerea. E oare
oosibil să te stabileşti la ţară de pildă; să duci o viaţă rustică,
paternă şi să ai relaţii bune cu vecinii, o viaţă vegetariană şi
instructivă? Mi-o pot închipui, dar în practică, în practică. .? Ar
fi poate interesant să creez un personaj cu aceste probleme. Un