o m care s-a chinuit toată viaţa să-şi încurajeze propriile tendinţe
intelectuale în detrimentul celorlalte. A evitat din răsputeri legăturile personale, a observat fără să participe, nu i-a plăcut
să-şi trădeze gîndurile preferind să fie spectator decît actor. Pe
de altă parte a avut grijă să nu facă o distincţie între zile şi între
locuri; să nu-şi revadă trecutul, să nu anticipeze viitorul la Anul
nou, să nu sărbătorească Crăciunul, ziua de naştere, să nu
viziteze scenele copilăriei, să nu plece în pelerinaj la locul de
naştere al oamenilor de seamă, pe cîmpurile de luptă, printre
ruine etc. Prin această înăbuşire a legăturilor de ordin emotiv şi
a pietăţii fireşti, îşi închipuie că realizează libertatea — că se
eliberează de sentimentalism, de iraţional, de pasiuni, de impulsuri şi de emotivitate. în realitate însă, aşa cum descoperă
şi el treptat, n-a reuşit decît să-şi îngusteze şi să-şi usuce viaţa,
iar pe deasupra şi-a amorţit intelectul prin însăşi procesul prin
care credea că-l va emancipa. Raţiunea este liberă, dar nu se
ocupă decît de o mică fracţiune de experienţă. E conştient de
defectele psihologice şi doreşte, teoretic, să şi le schimbe. E greu
însă să te smulgi din obiceiurile de-o viaţă: şi poate că
obiceiurile sînt doar expresia unei indiferenţe şi răceli înnăscute,
care ar putea fi aproape imposibil de înlăturat. în ce-l priveşte,
in orice caz, viaţa exclusiv intelectuală e mai uşoară; e linia
minimei rezistenţe, fiindcă e graniţa ce-l desparte de alte fiinţe
omeneşti. Printre care, soţia lui. Pentru că el are o soţie, iar
îlementele dramei constau în legătura dintre femeie, trăind mai
:s cu emoţiile şi instinctele ei, şi bărbatul ei, a cărui existenţă e
Mâ în primul rînd pe un plan abstract şi intelectual. El o
'este în felul lui, iar ea îl iubeşte în felul ei. Ceea ce înseamnă
-a el e mulţumit, în timp ce ea e nemulţumită; căci dragostea
]d °.concePe eI reclamă un minim al acelor relaţii omeneşti
de Şi pline de încredere, care la ea constituie esenţa dragostei
^ .cu™ ° înţelege ea. Ea se plînge; el ar vrea să se apropie mai
ame - Ca> ^ar descoperă. că n e 8reu să se schimbe. Ea îl
intă că are să-l părăsească pentru un amant mai uman, dar
369
e prea îndrăgostită de el pentru a-şi pune ameninţarea în practică."
în acea duminică după amiază, Elinor plecă cu maşina la ţară, împreună cu Everard Webley.
— Patruzeci şi trei de mile într-o oră şi şapte minute, spuse Everard, uitîndu-se la ceas în timp ce se dădea jos din maşină. Nu-i rău dacă ţinem seama că în asta intră şi ieşitul din Londra şi întîrzierea pe care ne-a produs-o la Guilford autobuzul acela împuţit, plin de excursionişti. Nu-i rău deloc, ca performanţă.
— Şi, pe deasupra, spuse Elinor, am scăpat cu viaţă. Dac-ai şti de cîte ori am închis ochii şi am aşteptat să-i deschid din nou în ziua de apoi...
Everard rîse destul de mulţumit că ea se speriase de viteza demenţială cu care îşi condusese maşina. Spaimele ei treziră un sentiment plăcut de forţă şi superioritate. O prinse de braţ cu un gest protector şi intrară în pădure, luînd-o pe o cărare acoperită cu iarbă. Everard respiră adînc.
— Plimbarea în pădure e mai plăcută decît discursurile politice, spuse el, strîngînd-o de braţ.
— Deşi, spuse Elinor, cred că e minunat să stai călare şi să obligi o mie de oameni să facă ce vrei tu.
Everard rîse.
— Din păcate, în politică mai e nevoie şi de altceva. O privi cu atenţie. — Ţi-a plăcut întrunirea?
— Am fost teribil de emoţionată. îl revăzu pe calul alb, îi auzi din nou vocea puternică şi vibrantă, îşi reaminti entuziasmul ei şi acele lacrimi neaşteptate. „Magnific! îşi spuse ea, magnific." Entuziasmul nu-l mai retrăi însă. Mîna lui se afla pe braţul ei, iar prezenţa lui uriaşă plutea aproape ameninţător deasupra ei.
„Are de gînd să mă sărute?", se întrebă ea. neliniştită. încercă să gonească temeiurile ce o chinuiau şi să le înlocuiască cu entuziasmul de ieri. „Magnific!" Temeiurile nu se lăsau însă gonite. — Cuvîntarea a fost splendidă, spuse ea cu voce tare şi se întrebă în timp ce vorbea despre ce pomenise Everard în discursul lui.
îşi amintea sunetul şi timbrul cuvintelor, dar nu-şi mai amintea sensul lor. Era zadarnic! — Vai ce caprifoliu frumos! exclamă Elinor.
Ca un gigant Everard întinse mîna şi culese cîteva flori.
— „Ce frumuseţe, ce splendoare!", spuse el citind din Keats şi scormonindu-şi memoria după un vers din Visul unei nopţi de vară. îşi exprimă uimirea pe un ton liric, întrebîndu-se de ce oamenii locuiau la oraş, pierzîndu-şi timpul pentru a cîştiga bani
370
a pune mîna pe putere, atunci cînd există toată această frumuseţe care nu aştepta decît să fie cunoscută şi iubită.
Elinor îl ascultă cam jenată. Avea impresia că Everard întorsese un comutator, declanşînd pasiunea după frumos, aşa cum aprinzi un bec electric — în locul setei după putere, a eficacităţii şi a preocupărilor politice strălucea pasiunea după farmec. De ce nu, în definitiv? Nu era de condamnat fiindcă îi plăceau lucrurile frumoase. Nu, fireşte, afară de faptul că avea impresia vagă şi obscură că pasiunea lui pentru frumos nu era tocmai .firească.
Trăda oare o premeditare excesivă, întîrnplătoare, exteriorizîndu-se numai în anumite ocazii? Nu era oare prea convenţională, prea greoaie, prea corectă şi lipsită de umor? îl prefera în ipostaza de pasionat după putere.
Pasiunea lui după putere se dovedea de o calitate superioară celei pentru frumos. Pasiunea lui pentru frumos părea cam jalnică, tocmai fiindcă în fond era un mare pasionat după putere. Prin comparaţie. Totul trebuia răscumpărat.
îşi văzură mai departe de drum. într-un luminiş, printre pomi, înflorise degeţelul.
— Seamănă cu nişte torţe ce ard de la bază în sus, spuse Everard poetic.
Elinor se opri în faţa unei plante înalte ale cărei flori, ca nişte clopoţei, se aflau la nivelul ochilor. Simţi în palmă
carnea roşie a petalelor, răcoroasă şi elastică. Aruncă o privire în gura deschisă a flori.
— Gîndeşte-te ce neplăcut e să ai pistrui în gîtlej, spuse ea, ca să nu mai vorbesc şi de micile gîngănii.
îşi continuară drumul în tăcere printre pomi. Everard vorbi primuclass="underline"
— Ai să mă iubeşti vreodată? întrebă el pe neaşteptate.
— Ştii cît de mult ţin la tine, Everard. Lui Elinor i se strînse inima; sosise clipa cînd va voi s-o sărute: Everard nu făcu nici un gest; rîse doar cam trist.
.— Tii foarte mult la mine, repetă el. Ah, dacă-ai putea fi ti puţin raţională, dac-ai fi mai dezechilibrată! Dac-ai şti ce înseamnă 'dragostea!
~ Nu-> bine să fii echilibrat? spuse Elinor. Vreau să spun
cnilibrat de la bun început. Pentru că oricine poate fi echilibrat
ai tirziu, chiar prea echilibrat, ca atunci cînd criza s-a terminat
cînHmaiH" încep să se întrebe dacă, în definitiv, nu s-au grăbit
"a au hotărît să termine cu viaţa. Gîndeşte-te, Everard, lte-te mai întîi. Ai putea să renunţi la viaţă? vibr ?'oc*ată> răspunse Everard, iar vocea lui avea acea Pe ciudată şi emoţionantă pe care Elinor avea senzaţia eă