371
n-o aude cu urechile, ci cu trupul, undeva în centrul diafragmei. Nu pot să-mi iau viaţa. Lucrurile s-au schimbat de pe vremea lui Parnell. Şi în afară de asta, eu nu sînt Parnell. Să încerce dacă le dă mîna!
Rîse. — Dragostea şi viaţa! Le voi avea pe amîndouă, Elinor. Pe amîndouâ. Ii zîmbi triumfător de la înălţimea lui, el, Everard, pasionatul după putere.
— Ceri prea mult, răspunse ea rîzînd, eşti prea lacom. Emoţia o înfiora ca o căldură ce-ţi taie respiraţia cînd bei vin fierbinte.
Se aplecă şi o sărută. Elinor nu se feri.
Un alt automobil trase la marginea drumului şi un alt cuplu o luă agale pe poteca acoperită cu iarbă, din pădure. Sub fardul ţipător, roşu şi alb, faţa femeii se ghicea bătrînă; tenul, odinioară încîntător, se ofilise.
— Vai ce splendid, exclama ea mereu, în timp ce mergea pe terenul accidentat, călcînd cam nesigur din cauza corpului greoi pe tocurile foarte înalte. Ce splendid!
Spandrell, căci lui i se adresa, nu-i răspunse.
— Culege-mi cîteva caprifolii de acolo, îl rugă ea. Trase spre el, cu minerul îndoit al bastonului, o tulpină
înflorită. Prin duhoarea răspîndită de parfumul chimic şi lenjeria nu prea curată a femeii, parfumul florilor îi ajunsese la nări, răcoros şi delicios.
— Ce miros absolut divin! exclamă ea, trăgînd în piept mireasma florilor. Cu totul divin!
Colţul gurii lui Spandrell se arcui într-un zîmbet. îl amuza să audă în gura unei cocote bătrîne frazele tip rostite de o ducesă. -Se uită la ea. Biata Connie! parcă era un spectru venit la un banchet — cu un aer cu atît mai sinistru şi mai funebru cu cît pielea i se lăbărţase şi i se încreţise, Era de-a dreptul sinistră. Nu găsea alt cuvînt. Aici, în plin soare, semăna cu o piesă de decor, văzut de aproape, la lumina |ilei. Iată de ce îşi îngăduise luxul de a închiria un automobil Daimler, pentru a o plimba,—; pentru că sărmana cocotă arăta atît de sinistru. Dădu din cap.
— Foarte frumos, spuse el. Eu prefer însă parfumul tău.
îşi continuară drumul. Nesigur încă de deosebirea existentă între o minoră şi o terţă minoră, un cuc chema din pădure. Pe coridoarele oblice ale razelor de soare, care săpau tunele prin umbrele verzi şi purpurii ale pădurii, musculiţele dansau şi zburau în zigzag. Vîntul nu mai sufla, iar frunzele atîrnau grele de clorofilă. Pomii păreau îmbibaţi de sevă şi de lumin# soarelui.
372 J
^- Splendid, splendid, repeta mereu Connie. îi destăinui că l şi ora îi reaminteau de copilăria ei petrecută la u
ţară. iâ
Ai dori să fi rămas o fată cuminte, spuse Spandrell sarcastic. „Trandafirii de lîngă uşă mă fac s-o iubesc şi mai mult
(fiama", suna refrenul. Ştiu, ştiu bine. O clipă tăcu. — Ce nu not să'sufăr la pomi vara, continuă el, e aerul lor de satisfacţie ;ătulă şi tîmpită. Stau umflaţi, ca nişte speculanţi îmbogăţiţi. Plesnesc de obrăznicie, de o obrăznicie pasivă.
__ Ah, uite degeţele! strigă Connie care nici măcar nu-l
asculta. Fugi spre ele, călcînd grotesc şi nesigur pe tocurile ei înalte. Spandrell o urmă.
' — Sînt plăcut faliei, spuse el mîngîind vîrful Onui boboc încă nedeschis» Continuă să brodeze cu multă
imaginaţie pe această
temă.
— Taci, taci, îi strigă Connie. Cum poţi să spui aşa ceva? Se scandalizase, se simţea jigHită. — Cum poţi să
spui aşa ceva aici?
— Aici, în raiul Iul Dumnezeu, persifla el. Cum pot? Şi ridicînd bastonul, începu să lovească în jur, în dreapta şi în stînga, doborînd cu fiecare lovitură cîte o tulpină înaltă şi mîndră. Pămîntul se acoperi cu flori ucise.
— Opreşte-te! Opreşte-te! Connie îl apucă de braţ. Spandrell se smulse din încleştarea ei, rise îneet şi doborî mai departe florile. — Opreşte-te, te rog! Nu, nu! Se repezi la el din nou.
Rîzînd încă, Spandrell se feri de ea şi-şi continuă cu bastonul opera de distrugere.
— Jos cu ele! strigă el. Jos cu ele! Sub loviturile lui florile cădeau una după alta. — Gaia, spuse el în cele din urmă, extenuat de atît ris, alergătură şi lovituri. Gata! Connie plîngea.
— Cum ai fost în stare? spuse ea. Cum ai fost în stare să faci asta?
Spandrell rise din nou încet, lăsîndu-şi capul pe spate.
— Aşa merită, spuse el. Crezi că era să stau liniştit şi să mă nsultat? Ce obrăznicie la bestiile astea! Ah, mai uite una!
aversă luminişul îndreptîndu-se spre locul unde un ultim geţel înalt se ascundea parcă prin aluniş. O lovitură fu ajuns. Planta zdrobită se prăbuşi aproape fără zgomot.
' ~. e obrăznicie! Aşa merită! Hai să ne întoarcem la maşină.
Capitolul XXX
jlachel Quarle£,nu avea nici un fel de simpatie pentru acei filantropisentitnentali care nu fac o deosebire clară între bine şi rău, sau între cei ce săvîrşesc fapte rele şi cei plini de virtute. în ' ochii ei, criminalii, şi nu societatea în care trăiau erau ' răspunzători de crimele comise. Păcătoşii comiteau ei singuri păcatele; mediul nu avea nici o vină. Existau fireşte pretexte, j scuze, circumstanţe atenuante. Actele bune, ca şi cele rele, nu puteau fi schimbate. în unele împrejurări alegerea unui act bun î se dovedea foarte grea; întotdeauna însă alegerea aparţinea I individului, şi, o dată tăcută, trebuia să răspundă de ea. într-un I cuvînt, doamna Quarles era o creştină şi nu o umanitaristă. în I calitatea ei de creştină considera că Marjorie făcuse rău că-şi părăsise soţul — chiar un' astfel de soţ
cum era Carling, pentru I un alt bărbat. îi dezaproba gestul, dar nu-şi permitea să o judece, cu atît mai mult cu cît, în ciuda a ce făcuse, inima şi mintea lui Marjorie se aflau încă, din punctul de vedere creştin ^ al doamnei Quarles, „la locul lor". Rachel ţinea mai degrabă la o persoană care acţionase greşit, dar continua să gîndeascâ corect, decît la una care, ca nora ei, Elinor, gîndea greşit în timp ce acţiona, atît cît îşi dădea doamna Quarles seama, cu totul ireproşabil. în unele cazuri, de asemenea, o acţiune greşită i se părea mai puţin reprobabilă decît o gîndire eronată. Asta nu înseamnă că doamna Quarles ar fi manifestat vreo simpatie pentru ipocrizie. Nu putea suferi pe cineva care gîndea şi vorbea corect, în timp ce pe de altă parte acţiona greşit în mod constant, şi conştient. Astfel de oameni sînt totuşi rari. Cei mai mulţi dintre cei ce înfăptuiesc fapte rele, în ciuda convingerilor lor sănătoase, acţionează astfel într-un moment de slăbiciune, pentru a regreta apoi. Cel ce gîndeşte însă greşit nu recunoaşK caracterul condamnabil al unui gest; nu-şi dă seama de ce o» trebuie să-l înfăptuiască, sau de ce o dată înfăptuit un astfel & gest, are datoria să se căiască şi să-şi îndrepte apucăturile. Ch$ dacă, în fond, un astfel de om se poartă corect, el
374
determina pe altul, datorită gîndirii sale greşite, să săvîrşească fante reprobabile.
v __ O femeie admirabilă, fusese verdictul lui John Bidlake;
s t însă că îi place prea mult frunza de viţă
ca
— mai ales aşezată peste gură.
Rachel Quarles avea doar convingerea că e creştină. Nu-şi outea închipui cum reuşesc oamenii să trăiască fără a fi creştini. Cu toate acestea, mulţi, se vedea silită să recunoască, reuşeau. Aproape toţi tinerii pe care-i cunoştea.
__ Ca şi cînd copiii tăi ar vorbi altă limbă, se plînsese ea o
dată unei vechi prietene.